Ar fi avut 4 ani și 2 luni. Ar fi mers deja la grupa mijlocie. Poate i-ar fi plăcut să deseneze, să modeleze sau ar fi avut talent artistic ca sora mai mare. Deși eu cred că Doamne Doamne ar fi împărțit cumva darurile între ei, să se completeze, nu să se calce pe bătături.
Ar fi mers împreună pe stradă, mai degrabă s-ar fi alergat și cu siguranță unul din ei ar fi căzut și și-ar fi zdrelit genunchii, ca să poată arunca apoi vina pe celălalt. Doamne, dacă semănau ca temperament, casa noastră ar fi fost un câmp de luptă permanent. Ce ne certăm noi parte în parte, dar ce-ar fi fost atunci. Seara s-ar fi certat pe locul la poveste, pe culoarea paiului, pe cine se spală primul pe dinți. Apoi s-ar fi așezat în pat, ea sus, că e mai mare și oricum ăsta a fost visul ei, să aibă un pat cu sus. Cu siguranță i-ar fi făcut loc lângă ea și i-ar fi oferit o pernă și un pluș. Și multă dragoste.
Pentru că îi e dor, uneori îi e mai dor decât îmi e mie
Deși era mică atunci când s-a întâmplat, odată cu trecerea timpului tristețea a crescut și dorința ei neîmplinită a adus lacrimi amare. De multe ori mă întreabă cum ar fi arătat, cum cred eu că s-ar fi purtat. Își imaginează cum s-ar fi jucat împreună, cum ar fi fost ea model și ajutor. I-ar fi plăcut să fie fetiță, dar l-ar fi iubit și dacă era băiat. Eu mă întreb cum ar fi arătat viața mea cu doi copii. Știu sigur că ar fi fost extrem de diferită, nu numai pentru că aș fi fost mamă de doi, ci pentru că totul, dar absolut totul ar fi arătat altfel. De la ocupația mea, la oamenii care ne înconjoară. De la experiențe pe care le-am trăit și greutăți pe care le-am trecut. Nu știu dacă ar fi fost mai bună sau mai rea, stiu doar că ar fi arătat complet altfel.
Dar el sau ea nu a avut răbdare să ne cunoască
S-a oprit să mai crească când era mic mic de tot. Nu suficient de mic încât să nu lase urme adânci în sufletele noastre. Uneori simt că o parte din viața mea s-a oprit în loc atunci, într-o zi de iarnă. Ne-am dus fericiți să ascultăm împreună inimioara care bate. Am primit în schimb cea mai urâtă liniște pe care ne-a fost dat să o răbdăm în viață.
De atunci, o parte din determinarea și perseverența care mă caracterizau au dispărut, iar viața mea s-a pus puțin pe hold. Mi-am canalizat întreaga atenție și energie pe ea, copilul alături de care am primit experiența completă, din care nu am vrut să pierd nimic, am vrut să o trăiesc întreagă și plină, cumva ca pe o compensație.
Sigur că timpul diminuează durerea, dar niciun timp nu va putea să șteargă vreodată regretul și amintirea. Amintirea a ceea ce nu a apucat să fie
Știu că există pierderi mai mari și poate mai dureroase. Asta însă se vede din afară. Din interior orice pierdere doare.
Există cel puțin șase motive pentru care pierderea unei sarcini nu ar trebui tratată de cei din jur ca o „altă sarcină pierdută”
Nu este „o altă sarcină pierdută”. Este un copil pierdut.
Nu este „o altă sarcină pierdută”. Este pierderea visului cuiva de a avea un copil.
De fiecare dată când o femeie află că va avea un copil, ea începe să viseze, să își imagineze viitorul alături de acel copil. Odată cu pierderea sarcinii toate visele ei se năruie. Este valabil și în cazul taților.
Nu este „o altă sarcină pierdută”. Este o sursă intensă și continuă de învinovățire
Când treci prin asta nu poți să nu te întrebi unde ai greșit, ce puteai face altfel, oare nu te-ai îngrijit suficient, oare gândurile și temerile tale au primit „o pedeapsă”. Recunosc că acest gând m-a chinuit pe mine destul timp. Când am aflat că vom mai avea un copil am simțit, pe lângă bucurie, și un sentiment de teamă. Zeci de întrebări dacă mă voi descurca, dacă o voi iubi pe Ana mai puțin, dacă este momentul. Atunci când am aflat de pierdere nu am putut să nu mă gândesc că nerecunoștința mea a avut urmări.
Nu este „o altă sarcină pierdută”. Este o sursă de durere fizică.
Multe femei care pierd o sarcină trec prin dureri cumplite, unele asemănătoare cu durerile nașterii, doar că la finalul lor rămân cu brațele goale. Atunci când sarcina este mică, singura durere pe care o simți este cea din suflet.
Nu este „o altă sarcină pierdută”. Este un roller coaster al hormonilor
Un fel de depresie post partum, doar că fără a-ți tine copilașul în brațe. Indiferent dacă nașterea a avut sau nu loc, schimbările hormonale s-au declanșat și, în combinație cu durerea resimțită, pot face ravagii.
Nu este „o altă sarcină pierdută”. Este o provocare pentru cuplu
Ca orice necaz, pierderea unei sarcini poate întări un cuplu sau îl poate destrăma, dar cu siguranță îl afectează.
Citește și
Interviu cu Bianca Brad. Când suferința capătă un sens
Când o mamă pierde un copil, vorbele pot adânci durerea
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Sursa de inspirație am găsit-o aici.
si eu am pierdut un copil,aproximativ 13 ani nu am putut vorbi despe ea…tot timpul am simtit ca ar fi fost fetita…stiu ca ar fi avut 15 ani…ca …mereu este in gandul meu…stiu exact in ce zi am pierdut-o si nu o voi uita cat voi trai….S-a atenuat durerea fizica…dar sufletul….???
Da, Gabi, durerea din suflet nu trece, din pacate. Si intrebarea aia – cum ar fi fost daca? Te imbratisez!
Este incredibil cat de cunoscuta mi se pare povestea… Acum o sapt am aflat aceeasi veste la ecografia de la 12 sapt… Primul meu copil si… atat
O, Doamne, Raluca, cat imi pare de rau. Multa putere iti doresc! Ce pot sa te sfatuiesc este sa traiesti durerea. Nu asculta de sfaturile celor din jur care iti spun ca esti tanara, ca mai bine ca s-a intamplat asa, ca cine stie cum ar fi fost, ca acum gata, treci peste, etc. Nu te lua la cearta cu ei, ca atata pot, atata stiu, sunt bine intentionati. Dar incearca sa ignori si daca tu simti sa plangi, plangi, sa urli, urla, iesi, plimba-te, plangi, sufera, traieste-ti durerea, nu o ascunde, nu o ingropa, pentru ca mai tarziu va fi mai rau. Iti spun asta din experienta fetelor de la EMMA si ulterior a mea. Te imbratisez cu drag si iti doresc liniste si speranta!
Si eu am trait o experinta dureroasa ca a ta! Fetita mea ar fi avut 2 anisori acum si as fi fost cea mai fericita! Dar asemeni tie mi-am canalizat dragostea catre baietel! El a fost cel care m-a ajutat sa trec peste aceasta trauma! Si eu am avut indoieli si am crezut ca aceasta mi-a fost pedeapsa! Acum sunt din nou insarcinata si nu indraznesc sa am indoieli. Incerc doar sa trec peste teama de a nu trai din nou o alta trauma si sa sper ca vom ajunge ziua cand cu ajutorul bunului Dumnezeu imi voi tine pruncul in brate! E foarte greu dar nu imposibil!Rana oricum ramane in suflet !!!
Carmen, imi pare tare rau pentru experienta ta, multa putere iti doresc, stiu ca nu trece niciodata regretul. Ma bucur de nou asarcina si iti doresc sa ajungi cu bine la momentul in care iti vei tine in brate ambii copii!
Imi pare rau, pentru pierderea ta. Stiu ca aceste cuvinte, nu alina durerea sufleteasca, dar o spun din tot sufletul. Durerea pierderii unei sarcini de o zi sau la termen, aduce aceiasi durere, provoaca aceias rana sufleteasca, care va durea toata viata, provoaca un gol, care nu se va umple cu nimic! Bebele meu Stefan-Mario(Stefi mic), azi ar fi avut 4 ani si 2 zile. A plecat la 21 de saptamani, pe 24 mai 2012, primul copil, dorit de toata familia, dar Doamne-Doamne a mai vrut un ingeras in ceata lui. Am simtit si simt o durere inexplicabila, parca cineva m-ar bate cu spini. Dupa, nu am mai reusit sa raman insarcinata, acesta ma face sa ma simt mutilata. Am impresia ca pe strada, lumea ma arata cu degetul.
Zbor lin Stefi meu mic
Zbor lin ingerasi dragi si sa aveti grija si de Stefi meu
Va imbrazisez, dragi mamici de ingerasi, surori de suferinta.
Off, Daniela, te imbratisez cu drag!
Imi pare rau Ioana! Te imbratisez virtual 🙁
Multumesc, draga mea!
Am o prietena ce tocmai a pierdut o sarcina la 20 de saptamani. Suntem toti prietenii in stare de soc! E groaznic! Imi pare atat de rau de ea si am un sentiment atat de greu in suflet de nu pot exprima in cuvinte. Isi facuse planuri, se simtea implinita, ar fi fost al doilea copil si la ea. Doamne, imi e asa mila de ea si asa as vrea sa ii smulg durerea de nu spun :(. Imi pare tare rau de orice mamica ce trece prin asemenea momente oribile 🙁
Da, Laura, este teribil! Fii alaturi de prietena ta. Nu neaparat cu vorbe, ca este tare greu sa spui ceva in astfel de momente. Doar fii acolo si ascult-o, imbratiseaz-o, sa simta ca nu este singura. Multa putere!
Anul trecut a fost un an fascinant și s-a încheiat cu vestea că aș fi însărcinată. Se vedea la ecograf ceva mic, analiză de sânge și testul au confirmat.
O întrebasem pe doctoriță dacă oare pot face gemeni. Bunicul meu avusese un frate geamăn și visam la asta.
La controlul de 6 săptămâni a descoperit un săculeț gol. Simțisem parcă. Le zisesem doar celor apropiați, rugându-i să ţină pentru ei. Ba chiar mă întrebase o prietenă și am zis un „Nu!” hotărât.
Am fost pentru o aspirație, a trecut repede, nu am simțit nimic.
O săptămână mai târziu, am leșinat la birou, apoi acasă. Aveam încă o sarcină extra-uterină, care tocmai spărsese trompa. M-au operat de urgență.
Deși a trecut doar o săptămână de atunci, încă mă mir cum am prevăzut toate cele, într-un fel ciudat. Sunt sigură că o să mai doară. Și da, mulți oameni din jur efectiv nu știu ce să spună, cum să se poarte…
Îmi pare rău pentru pierderea ta. Și că m-am lungit așa cu povestea mea…
Să ne fie bine, cu liniște și pace ❤
Offf, Alexandra, ce dureros…Imi pare tare rau de visul tau spulberat. Iti doresc multa putere sa meri mai departe si anul asta sa se si incheie cu bine si cu vesti ;-). te imbratisez cu drag si multumesc pentru impartasire!
Si eu tocmai am trecut prin pierderea sarcinii, prima sarcina din viata mea, dorita si visata de mult timp. La mine a fost mai putin obisnuit, am aflat la 8 saptamani ca sarcina s-a oprit in evolutie la 7 saptamani. Am fost la control tocmai pentru ca am simtit ca ceva nu e in regula, mai exact, au disparut toate simptomele de sarcina pe la 7 saptamani si mi s-a parut ciudat. In rest, nu am avut dureri sau sangerari deloc. Dupa ce s-a constatat ca e oprita in evolutie sarcina, mi s-a spus ca am trei variante: sa astept sa se elimine natural, sa iau medicamente care sa stimuleze contractiile uterine sau sa-mi faca aspiratie. Eu am decis sa astept, ca sa las corpul in ritmul lui, sa nu-l fortez. Am asteptat 3 saptamani de cand am aflat vestea pana s-a intamplat. A fost ca o mica nastere, cu contractii regulate de 1 minut cu 2 minute pauza, timp de 2 ore in care s-a eliminat mai intai lichidul amniotic si apoi mai multe cheaguri de sange maricele. Embrionul se resorbise in tot acest timp, nu mai era vizibil la ecograf cu cateva zile inainte. A durut destul de tare fizic, dar si mai tare sufleteste. Cel mai tare dor visele spulberate. Va imbratisez pe toate si va doresc putere!
Of, Giorgiana, cat de rau imi pare! Cum spui si tu a fost si la mine. La mine am aflat pe la 10 saptamani (nici nu mai sti exact) ca se oprise pe la 8 sau 9 si apoi am facut legatura ca de fapt nu mai aveam simptome deloc. Mie nu mi-a dat nimeni nicio optiune, mi-au facut chiuretaj direct.
Multa putere iti doresc! Te imbratisez cu drag!
În pare rau! Te vei simți puțin mai bine daca vei boteza un copilaș.
Multumesc pentru incurajare!
Buna seara mamici de îngeri! In luna august, cu câteva săptămâni înainte de nunta, am aflat ca sunt însărcinată. Eram bulversată dar fericita. După confirmarea sarcinii, a urmat un șir lung de probleme. In saptamana 7 am aflat ca saculetul ei Era putin desprins. La 12 saptamani am constat ca exista o umflatura in zona uterului ce părea a fi un fibrom, după multe investigații, în final nu a fost. La 15 saptamani ma internam prima dată cu dureri de burta fara sangerari, după câteva zile de tratament simptomele păreau să dispară, însă au urmat si alte episoade de dureri si mici sangerari, ca in final la 20 de saptamani sa ma internez din nou cu sangerare puternica si contractii; după 1 saptamana de tratament in spital, fetita mea nu a fost destul de puternică și cumva a declanșat o mininastere. Am pierdut-o pe iubita mea fetita la 20 de săptămâni acum 1 luna jumatate. Simt cumva ca am ramas fara suflet in urma acestei pierderi, dar stiu ca nu sunt singura.
Putere multa mămici de îngeri!
Offf, draga Daniela, te imbratisez cu drag (chiar daca virtual) si iti doresc putere si liniste! Ia-ti timpul de care ai nevoie, plange-ti fetita, fii suparata si furioasa cat simti, da-ti voie sa simti, e normal! Iti doresc sa iti gasesti linistea si sa primesti o noua minune in viata ta, cand va fi momentul. O imbratisare mare!
Multumesc pentru încurajare! 🙁
Buna mamicilor de ingerasi, m-am decis intr-un final ca trebuie sa ma descarc si eu. Tin totul in mine si simt ca nu mai rezist. Acum o saptamina mi-am pierdut si eu sufletelul meu. Ieri, de ziua mamicilor trebuia sa avem 12 saptamini, dar nu a fost sa fie, nu voi fi mama nici anul acesta.
Durerea e prea mare pentru a fi descrisa in cuvinte, si nu inteleg de ce eu trebuia sa fiu in aceasta situatie.
A fost o sarcina mult asteptata, a doua mea pierdere la diferenta de un an. Simt ca nu mai am putere si pur si simplu cedez. Nu mai vreau copii, simt ca se va intimpla din nou.
Ana, draga, este teribil ce ti s-a intamplat. Este normal sa fii speriata si sa nu iti mai doreti sa treci prin asta. Stai in durere cat simti ca ai nevoie, apoi va veni si vremea sa vezi luminita de la capatul tunelului si sa iti recapeti increderea. Sunt multe, extrem de multe cazuri de femei care au pierdut multe sarcini, unele chiar mari, la 5-6-7 luni, sunt cazuri de fertilizari nereusite, multe la numar, de sarcini pierdute care fusesera obtinute prin fertilizare, etc. Multe cazuri triste, dar care la final si-au primit si „darul” mult asteptat, iar acele femei sunt acum mame. Speranta nu trebuie pierduta nicio clipa. Te imbratisez cu drag si iti doresc liniste in inima! <3
Am citit articolul plangand…am o saptamana de cand am trecut prin asta…prima sarcina dupa 7 ani de sperante si incercari, deja imi luasem gandul si nu imi mai faceam sperante cand am aflat vestea..nu imi venea sa cred…Am simtit de la bun inceput ca ceva nu e in regula cu sarcina cand s-au oprit brusc durerile de sani, asta fiind singurul simptom de sarcina pe care l-am avut.La 6 saptamani, la prima ecografie dr a spus ca nu se vede embrionul ci doar sacul gol.Neavand un cm regulat, dr a zis ca se poate sa fi ovulat mai tarziu si sa nu imi fac griji.Urma sa fac o a doua ecografie, dar nu am mai ajuns pentru ca dupa doua saptamani am avut o sangerare usoara si am fost internata in spital.La camera de garda dr a vazut la ecograf embrionul si vezicula vitelina si ca are activitate cardiaca, urmand ca peste doua ore la un ecograf mai performant sa se afle ca dimensiunile nu corespund unui embrion de 9 saptamani ci a unuia de 7 si nu reuseau sa prinda bataile inimii.In urma analizei hcg s-a vazut clar ca in loc sa se dubleze nivelul, hcg incepuse sa scada ceea ce insemna ca se oprise din evolutie.Dupa 5 zile de spital mi s-a facut chiuretajul.Am primit vestea ca un soc si nici acum nu reusesc sa imi revin.Nu ma pot abtine sa ma intreb de ce?De ce dupa atata timp in care m-am rugat si l-am implorat pe Dumnezeu sa faca o minune pentru noi s-a intamplat asta?
Toata lumea imi spune lasa ca o sa faci altul…stiu ca au intentii bune dar nimeni nu intelege ca un alt copil nu il va inlocui niciodata pe cel pierdut…o sa ma intreb mereu cum ar fi fost viata mea daca ar fi fost inca alaturi de mine, de noi, cu cine ar fi semanat, daca i-ar fi placut sa picteze, sa cante sau sa danseze…
Am 35 de ani impliniti la o saptamana dupa ce am aflat de sarcina, ce bucurie pe capul nostru, urmand ca in 3 saptamani sa ni se rastoarne lumea cu susul in jos…nu mai am sperante ca voi fi vreodata mama, ma simt batrana si goala pe dinauntru
Of, Cristina, cat de cunoscut imi e acest sentiment. Te inteleg si sunt alaturi de tine. Sufera, ia-ti timpul de care ai nevoie ca sa plangi dupa copilasul pierdut si apoi ridica-te si mergi mai departe cu incredere! Te imbratisez!
Este fff greu, eu am pierdut o sarcina la 26 de saptamani, prima mea sarcina acum 2 saptamani.Putere si multa rabdare!!!
Multa putere, imi pare sincer rau! Te imbratisez!
De două saptamini traiesc un vis urît și șase zile de cind meam tinut fatul in palme. Credeam ca mie nu se poate intimpla asa ceva niciodata. Dar uite ca am devenit si eu mamica de o fetita inger. Mie greu enorm si sufar singura. Nu stiu cum rezist si daca voi putea sa trec peste această durere. Am doi copii superbi. Doi băieți mari. De 15 si 8 ani. Tot timpul meam dorit o fetita. Viata a fost cruntă cu mine am avut multe si de toate. Practic pusesem punct ca copii nu voi mai avea. După ce am trecut prin niste experiențe grele si boli si tratamente cu băieții si am esit cu bine. Am zis ca imi ajunge si doi copii numai sa fie sănătoși. Si ca sunt oricum mama împlinită. Si am zis ca nu mai am nevoie de alți copii vreau sa traiesc pentru mine. Si parea sa fiu atit de convinsă că nu mă interesa această temă nici cum. Dar viața sa schimbat radical. Am divorțat de tatăl copiilor mei si exact de un an sunt cu un alt bărbat mai mare ca mine cu 13 ani. Eu 38 si e 51 de ani. Am trait atitea in acest an. Ma indragostit ca o nebună ce era pentru mine la fel exclus. Eu care nu am simtit niciodata o asa atracție fata de un bărbat am căzut pradă sentimentului de dragoste. El tot are doi copii trecut prin viata cu multe. Ne cunoșteam de 10 ani. Eram prieteni de familie si intr-un final am ajuns sa formăm un cuplu. Are un băiat de 16 si o fata de 26 de ani. Totul sa petrecut atit de rapid el a vrut să mă ajute cu lucru traiul si o noua viata, iar eu m-am atasat si m-am îndrăgostit lulea. În scurt timp mea zis ca ar mai vrea copii. Si ca si l-ar dori să-l aibă cu mine. Eu speriată de o asa întorsătură am zis din start ca nu pot ca nu vreau ca nu sunt gata. Ca trebuie sami refac viata sa imi pun copii in picioare si sa ii am alături ca imi trebuie să văd de sănătatea mea dar nu sa ma complic mai tare. El a mai insistat si au zis ca oricum toate se vor rezolva daca voi asculta si voi face cum zice el. Incerca sa imi insufle ideea data iar eu încet încet o absorbeam. Pina am fost de acord să îmi scot steriletul sa fac o pauză apoi poate poate… intre timp fiica lui sa căsătorit și ă ramas însărcinată mare fericire era in familia lui. Si el parca nu mai insista atit de mult ca sa avem un copil. Dar eu deja eram pusa pe jar. Trecuse o luna nimic apoi doua trei… inceusem sa ma simt stresata ca deja nu mai avem sanse la un copil. Gîndul de a mai avea un copil nu mă lasă in fiecare luna nu mai aveam răbdare. Trecuse 5 luni si nimic deja credeam ca sansele îs nule. De revelion dorința mea ă fost sa rămîn însărcinată și nici nu am finisat luna lui ianuarie ca eu eram cu două resturi pozitive in maina. Eu fericita el la fel. Dar parca oricum nu simteam acea sclipire si aprindere la el cum era din start. Dar poate eu asa vedeam. Noi trăim intro alta tara nu in Ro. Si aici pînă la 8 săptămîni nu te ea la evidența cu sarcina. La 8 săptămîni eram la echo. Totul perfect se dezvolta bine chear arată un pic mai mare termenul. Urma să revenim peste trei săptămîni. Deci la 11 săptămîni. Ne doream o fetita mai ales eu. Data nasterii preconizată la sfîrșit de septembrie chear in perioada zilei mele de nastere. Eram in culmea fericirii. 12 martie era programat următorul control. Pe 8 martie ă nascut fiica lui. Fericire peste toți urmam si eu si se lauda la toti. Eu aveam atîtea vise atîtea speranțe pînă cînd medicul in fata aparatului echo sa schimbat la fata. Ecranul mare din fata mea la care pot vedea si părinții mea dat de stire îndată ca ceva sa întîmplat. Cauta bătăile inimii și eu vedeam asta dar nu le găsea. Macar ca nu inteleg încă bine limba lor am inteles ca nu i se mai bate inima. Am inceput sa pling in hohote. Nu credeam ca e posibil asa ceva. Nu vroiam sa accept. A facutsi vaginal si la fel. Mi sa intors totul pe dos. El nu credea nici el dar a revenit rapid pe pamint eu mam pierdut si pina acum încă sufer enorm. Era oprit din evolutie de doua saptamini deja. Iar eu credeam ca tptul Oke. Si nimic nu trăda acest fapt. Eu aveam toate simptomele de gravidă. Am mers acasa distrusă. Si am plîns in continua. Iar el nu ma lasa sa pling si imi interzicea. Zicea ca nu ma pot distruge in asa hal. Ca sanse mai sunt. Si nu vede ce near împiedică să încercăm si de ce trebuie să mă omor in asa hal. Ca facem altul si gata. Asta ma distrus complet. Au urmat certuri stresuri lacrimi urlete si durere. El nu accepta sa ma vada ce fac eu din mine eu nu acceptăm faptul că el vorbește asa. Incercam sa ii explic el ma impunea să uit. Si sa ma bucur de viata si sa incercam din nou. Trupul meu refuză să se despartă de sarcina asta si continua sa imi faca bătaie de cap. Uterul ținea bine sarcina plăcintă lucra dar faptul mort. Eu cu gretui si voma in continuare si pofte. Expulzarea fatului nu se declanșa au hotărît să mi se dea medicamente. El zicea ca don cauza stării mele psihologice corpul reacționează asa. Si imi zicea sa dau uitării. Neam certat rău ca eam zis ca nu ma susține el mea zis ca nici nu vrea atunci sa mai aiba copii daca eu zic asa. Asta ma distrus si mai mult. Si m-am blocat la acest gînd ca posibil nu voi mai avea încă un copil. Psihologic eram distrusă. Purtam un fat mort Care mil doream enorm. Si care nu vroia sa se despartă de mine. Il purtasem in mine mort 24 de zile. Iar in acest timp a trebuit să mergem în vizită si la fiica lui la bebeluș. El avea o bucurie dar eu ma rupeam de durere. Trebuia sa cumparam hainute pentru nepotel dar eu eram rupta de durere. El nu intelege de ce nu pot merge sa cumpar. Eu plingeam in hainele alea ca o disperata. Imi venea sa le au foc. Am prins ura si invidie pe cele gravide si pe celea cu copii mici. Nu vroiam sa merg el ma impunea zicea ca voi trece mai usor. Am ascultat de el si am mers. Mi sa dat copilul in brate. Lam tinut numai eu. Credeam ca nu voi putea sal tin dar lam tinut. Imi venea sal fur. Ma simteam nebuna deja. Dar am depasit. In citeva zile Eram gata sa eau medicamentele ca abea imi apăruse niste pete roz. Atunci am zis ca va dura încă cîteva zile si am administrat preparatul. Pentru ca deja nu mai puteam sa suport atîta deja vroiam sa ma despart de fătul mort. În trei ore deja ștergem faianță pe jos in baie de durere. Exact ca începutul unei nașteri aceleași dureri aceleași contractii. Doar că fătul e mic. Pastile care mi le au dat au zis ca pot provoca vona diaree si ameteli. Cînd mi sa scurs lichidul amniotic in zece minute am inceput sa nasc fătul. Ma apucase si diaree si vomitam. La nascut rapid ă alunecat într-un minut cu tot cu cheaguri. Dar se vedea foarte bine prin ele. În toate astea întîmplate si in acest mic travaliu i sa rupt capul dar trupul rămase intreg. Cînd l-am văzut l-am luat in maina l-am spălat si lăpuș într-o cutiuță. Neam uitat ambii la el. Era asa de micuț doar cîțiva centimetri adica 2 cm avea trupul. Avea minute si picioruse si degetele toate avea coloana bine vizibilă și alte organe mici. Iar jos intre picioare avea deja organul sexual dezvoltat. Era fetita. Fetita noastră. M-am simtit ușurată dar totodată goală. Am avut atitea vise atitea sperante si toate sau ruinat. Am puso intro cutiuta de la lentile si am îngropați într-un ghiveci la rădăcinile unei flori. Nu m-am încumetat să o arunc in wc sau la gunoi. E copilul meu. Astăzi m-am hotărît să scriu totusi experienta mea. În speranța sa împărtăși durerea mea cu alte mămica de îngeri. Sory de asa poveste lunga dar aveam nevoie. Va cuprind pe toate virtual si va multumesc.
Offff, Doamne, draga mea, ce poveste cumplita, cata fericire si apoi cata durere. Imi pare atat de rau. Cred ca acum ai nevoie sa iti traiesti durerea si sa o duci pana la capat si apoi usor usor sa incerci sa te ridici si sa vezi lumina. Te imbratisez si sunt sigura ca Dumnezeu iti va mai da o sansa.
Sory de atîtea greseli. Redactorul își face de cap. Si cu lacrimi în ochi am scris. Sory.
Buna tuturor. Am citit cu lacrimi in ochi postarea si toate comenariile voastre. Poate suna cliseic dar mereu m-am vazut o mamica foarte tanara. La finalul acestui an fac 21 de ani , dar aparent varsta nu te scuteste de absolut nimic. Viata a fost crunta cu mine de la bun inceput…la 18 ani am fost diagnosticata cu simdromul ovarelor micropolichistice, eram disperata. De la 17 ani si mai bine de jumatate incercam sa raman insarcinata, iar dupa acest diagnostic au urmat luni intregi de tratamente, teste negative si nopti planse si ne dormite. La finalul anului 2017 m-am despartit de fostul meu prieten si partener si am intrat intr-o noua relatie relativ repede….multa lume mi-a spus ca m-am aruncat cu capul inainte si m-am grabit dar nimic nu conta. Actualul meu iubit e tot ce puteam cere de la viata si de la bunul Dumnezeu. Trecand peste asta, la finalul lunii ianuarie a acestui an am aflat ca vom fi parinti….am stiut cumva inainte sa stiu defapt. Nu pot explica exact dar am simtit cumva ca sa intamplat in sfarsit minunea. Am fost la primul control la 5 saptamani si jumatate si dr mi-a cerut sa revin urmatoarea saptamana la final pt ca nu se vedea decat saculetul. Saptamana urmatoare, la 7 saptamani aveam sa aud acea bataie puternica de inimioara la care am visat non stop in ultimii 3 ani. Lucrand intr-un mediu relativ periculos , am intrat in concediu medical din urmatoarea saptamana, urmand ca mai apoi sa imi fac actele pentru concediu de risc maternal….marea mea prostie a fost ca atunci cand am mers dupa concediu nu am cerut si o ecografie. Doctrorita mea ma chemat la un nou control in 2 saptamani cu mentiunea ca suntem cu o saptamana in urma (la 7 sapt. bebe arata doar de 6) . Zis si facut. La controlul de la 10 saptamani mi sa spus ca nu ii gaseste bataile inimii si ma programat pentru chiuretaj in 3 zile. Am plans cu sughituri ore intregi pana cand am decis ca a doua zi sa merg la privat pentru o a doua parere. A doua zi acelasi rezultat….sarcina era oprita in evolutie la 7 sapt. si 2 zile. Am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare si totul se naruie in jurul meu. Acel chiuretaj a fost cel mai greu lucru pe care am fost nevoita sa il fac….durerea fizica resimtita a fost nula pe langa cea sufleteasca pe care inca o simt. Nu voi uita niciodata ziua de 21 martie…ziua in care aripile mele frante au devenit aripile baietelului meu (simteam ca asta o sa fie) in drumul sau lin spre doamne doamne si spre ceata de sufletele ale caror mamici suntem noi. Stiu ca cel mai greu moment din viata mea va fi atunci cand, in octombrie, cand trebuia sa nasc , va naste si verisoara mea si cea mai buna prietena, Intre noi fiind intervale de 2 saptamani. Prietena mea are 6 luni si are o fetita, iar verisoara mea are 5 luni si asteapta un baietel…..eu trebuia sa am 5 luni si jumatate acum. Imi pare tare rau pentru acest roman, dar chiar aveam nevoie sa ma descarc si sa stiu ca nu sunt singura. Multumesc frumos si sper ca toate sa avem parte de mica noastra minune data de Dumnezeu.
Offf, Cristina, cata durere. Si cat curaj si determinare, sa iti doresti un copilas cu atata ardoae la o varsta atat de frageda, cand altele nu stiu nici la 40 ce sa faca cu viata lor. te admir din suflet, te inteleg cata durere e in tine si iti doresti sa primesti puterea de care ai nevoie sa mrgi mai departe!
S-a intamplat acum 5 zile. Mi-e greu sa ies din casa. Mi-e frica , mi-e rusine desi nu stie nimeni. Nu am crezut vreodata ca mi se poate intampla. Mi-am dorit atat de mult sa fiu insarcinata, sa am o familie. Acum stiu ca sunt o mama, si nu o sa imi ia nimeni asta, chiar daca copilul meu nu mai este fizic aici. Ar fi fost in acea zi, 9 saptamani si 5 zile, dar probabil ca nu mai traia de cateva zile. Am pierdut totul din mine stand pe vasul de toaleta, acasa. Am sunat la salvare apoi si am fost dusa la spital unde au constatat ca nu mai era nimic in uterul meu. Cand am ajuns acasa, ma simteam atat de goala…
Imi fusese foarte rau in ultimele 4 saptamani, eram ca un cadavru ambulant. Mai intrebam si pe alte mame daca le-a fost atat de rau cand au fost insarcinate, si unele ziceau k au avut greturi, oboseala.. Eu chiar ma simteam rau, nu mai puteam manca nimic, adormeam in picioare si nu puteam sa imi desfasor deloc activitatea zilnica. De cand am aflat de sarcina, doctorul m-a trecut pe ovule de progesteron, ca sa fie sigur. Dar eu m-am oprit din ele cu 5 zile in urma sa pierd sarcina. Ma tot intreb daca faptul ca m-am oprit a facut ca bebele sa moara, sau el murise dinainte, si faptul k nu am mai luat, m-a ajutat in sfarsit sa elimin…Sunt multe necunoscute… Cand am facut ecografia de 8 saptamani, doctorul mi-a spus ca ar fi o diferenta de cam 2 saptamani, dar e posibil sa fi ramas insarcinata mai tarziu.
Ar fi trebuit sa se nasca de ziua partenerului meu de viata… Am mers la primul control chiar de ziua mea. Totul parea de vis…Mi-am dorit mult aceasta sarcina, si nu stiu daca e ceva in neregula cu mine, cu trecutul meu, cu felul in care au trait ai mei, cu faptul ca mama mea a facut avorturi… Nu stiu ce sa schimb, nu stiu daca voi mai avea puterea sa incerc dinnou.
Raluca, draga, sunt intrebari firesti toate. Lasa-le sa curga, lasa durerea sa vina, traieste-o, doar asa o vei putea accepta si pana la urma o vei putea depasi. Acum rana inca supureaza, stai cu ea cat simti nevoia. Iti inteleg durerea, ti-am simtit-o in fiecare rand, mi-as dori sa te pot ajuta altfel decat cu un gand bun. Incearca sa contactezi Asociatia EMMA si sa mergi la un grup de sprijin, poate sa ajute. Multa putere iti doresc!