Se uită la mine blând. Mă mângâie cu ochișorii ei gri. Îmi amintesc când erau albaștri ca cerul senin și, treptat, au căpătat atâtea nuanțe curioase, schimbătoare, până au ajuns culoarea mării agitate. Gri deschis cu nuanțe azurii. E unul din momentele noastre de tandrețe. Simt că îmi iese inima din piept de drag și ochii mi se umplu de lacrimi.
Mami, de ce plângi?
Nu plâng, iubita. Mă gândesc doar ce norocoasă am fost că te-am primit. Trebuie să mă fi iubit mult Dumnezeu.
Zâmbește cald, apoi chipul i se umbrește.
Dar acum, mami, acum oare de ce nu te mai iubește Dumnezeu? Oare de ce crede că nu mai meriți un copil? Sau poate eu nu merit o soră sau un frate?
Deja îi joacă lacrimi în ochi și eu simt că sufletul mi se rupe bucăți. Nu mai pot face față durerii ei la subiectul ăsta. Inima mea nu îi mai poate conține tristețea . Ea parcă simte și de multe ori nu mai spune nimic. O văd doar cum i se modifică chipul la vederea fiecărui bebeluș. Întâi a bucurie sinceră, apoi a dorință, apoi a dezamăgire și amar. Și brusc expresia îi devine neutră. De parcă un clopoțel îi sună în minte și îi spune că subiectul ăsta îi provoacă durere, iar ea încearcă să îi dea „shut down”, să îl alunge, să astupe golul.
Stăteam amândouă în pat, chiar înainte să plece în tabără. Ea își făcea rugăciunea. În fiecare seară și-o face, deși nu îi spune nimeni. Mama i-a arătat la un moment dat și ea a simțit că i se potrivește și că îi face bine și singură își amintește și se roagă. În felul ei, firesc, natural. Cea mai arzătoare dorință – „Te rog să aibă mami un bebe, te rog, te rog, te rog” era lăsată mereu la final. De data asta nu a mai spus-o. S-a rugat să nu plângă în tabără, să se simtă bine, să ne înțelegem bine și să fim sănătoși.
Nu mă mai rog de bebe. Nu are niciun sens. Nu mă ascultă nimeni oricum
Mi-am înghițit lacrimile și am luat-o în brațe. I-am spus doar că nu trebuie să își piardă speranța și că până la urmă nu știm noi de ce se întâmplă unele lucruri. Pur și simplu nu aflăm atunci, poate nu aflăm niciodată.
Nu mai știu ce să îi spun. Cum să îi fiu alături, fără să îi minimizez, dar nici să îi accentuez durerea
Nu m-am mai confruntat cu asta, nu mi-a spus nimeni ce să fac. Și nici că va dura atât. Nu am mai auzit niciun copil să își dorească cu atâta ardoare un frate sau o soră, încât să sufere așa. Aș zice că suferă ca un om mare, dar mă tem că aș fi departe de adevăr.
Mi-e drag când o văd că își păstrează copilăria
Creează încă povești cu prințese și unicorni, ne convinge că plușurile au suflet și viață. Trăiește în lumea optimismului și vede încă partea bună din orice. Nu încetează să viseze și să creadă că aproape totul e posibil. Există doar un lucru în care începe să nu mai creadă. Un subiect care trezește în ea creierul, raționalul,care îi spune că a visat prea mult și fără rost.
Simt uneori că oricât de mult o sprijinim, oricât de uniți suntem ca familie, oricâtă dragoste îi dăm, oricâte momente frumoase și amintiri îi construim, nu vom putea niciodată să acoperim golul. Să fim peste imaginea idilică a familiei cu doi copii. Să îi așezăm în suflet liniștea că noi, așa cum suntem, suntem destul. Să dăm răspunsul la veșnica și nerostita întrebare „cum ar fi fost dacă?”
Citește și
Nu, nu e doar o sarcină pierdută. Niciodată
De la dublă infertilitate la șapte ani de fericire
8 ani de când m-ai învățat că pot orice
Aș vrea să stăm de mână toată viața
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Of, ce greu trebuie sa fie!
Sper sa găsiți o soluție, nu as vrea sa rămână așa neîmpăcată.
Doamne ajuta! ❤️
O sa gasim, cu siguranta. Suntem o familie echilibrata pana la urma.
Va fi bine! Ai sa vezi! Eu nu credeam ca voi avea copii vreodata! Scriam pe blog in nestire cat de mult imi doresc. Sunt profesor! Lucrez cu copiii, dar ii voiam pe ai mei. La 38 ani si 8 luni am devenit.mama de gemeni. O colega a devenit mama de gemeni la 50 de ani, luna trecuta.
Vreau sa ii daruiesc fetitei tale cartea mea „Povesti cu ingeri”. Te rog mult sa imi lasi o adresa pe messenger.
Îmbrățișari optimiste!
Ce frumos, Claudia! Ce povesti minunate! Si Ana mea este o poveste. O minune. Iti las adresa. Multumesc!
Si Denis isi dorea foarte mult o surioara. La gradinita colegul lui avea o surioara de cateva luni. Intr-o zi ma astepta mama colegului cu fetita in brate pe coridor pentru ca Denis nu voia sa mai plece in clasa si nu era nimeni sa il ia. Se uita la cea mica. Si atat.
Acum are o surioara. O iubeste enorm.
Nu as putea spune ca am mai facut un copil pentru ca mi-a cerut-o celalalt, dar am facut bine.
Sper sa gasiti solutia. De fapt sunt sigura ca o veti gasi.
Ce frumos 🙂 Da, o sa o gasim, fie ca ea va fi sa ne vindecam cu totii 🙂
Ioana, am citit articolul Sandei Nicola din Formula As, in care povesteste miracolul nasterii fetitei si mi-a placut cum a spus-fratele(sora) este un ,,complice” pe viata la tot ce va veni bun, si mai putin bun. La cat e Ana de iubitoare, cred ca isi doreste foarte mult un ,,complice”. Lasa dorinta ei sa lucreze! Dumnezeu ii va darui ce considera ca-i mai bine pentru ea si atunci cand va veni momentul potrivit…
Multumesc mult! Te imbratisez!
Mi-au dat lacrimile cnd am citit rugaciunea Anei…;((( Fie ca Doamne-Doamne sa auda si sa-i implineasca dorinta arzatoare! Ana Bianca merita sa aiba un fratior/o surioara, categoric!
2 ani de zile visam la asta, era primul gand cand ma trezeam dimineata „o fetita!” Ianis ma ruga „cand tati e plecat mai mult la Lidl, noi repede-repede sa facem un bebe”;))) Acum nu mai poate de dragul ei, o iubeste enorm si e foarte grijuliu cu ea. Tati este efectiv „topit”, iar eu ii multumesc lui D-zeu in fiecare zi pentru acest cadou fumos.
Trebuie sa existe o solutie si pentru Ana… Recunosc ca s-a vehiculat si ideea sa adoptam un copil.
Bunul Dumnezeu sa va ajute sa-i implineasca dorinta Anei de a avea un bebelus drept fratior/surioara!
Multumesc mult, Ela! Va pupam si ma bucur ca dorinta lui Ianis s-a implinit <3