Doamne, ce copil minunat! Ce voce puternică are!
Da, are, spun eu cu gura. Dar parcă nu are atâta forță. Și uneori zici că îi tremură glasul. Și clar nu are vocea matură a lui X. Completările le face o voce cunoscută, atât de versată, care o ia înaintea certitudinilor și sentimentelor.
E aceeași care îmi spune că stilul meu de scris nu e așa rafinat, că traficul e insuficient, că sunt alte bloggerițe care scriu mult mai bine și au succes mai rapid. Că totul e în zadar și mai bine mi-aș vedea de treabă. Uneori răsunetul ei acoperă oamenii care îmi spun să merg mai departe, că fac o treabă excelentă, confirmările care vin de la zi la zi, mai multe și mai semnificative.
Nesuferita asta șoptește parșiv că flori ca mine poate face oricine, chiar și atunci când primesc zâmbete de încântare și mesaje de mulțumire. Că nu muncesc destul de mult și de aia nu reușesc. Că niciodată nu e suficient și mereu se poate mai mult, mai sus, mai bine.
E vocea care o scoate pe Ana din visare cu un „fă și tu ceva serios, nu mai pierde timpul aiurea”. Cea care planifică zilele, orele, minute, secundele, pentru că oricum ele nu sunt niciodată suficiente. E vocea care pune uneori stăpânire pe viața mea și îmi dă senzația că o să mă sufoc sub „nu sunt destul de bună”. Care se transformă pe negrăite în „ea nu e destul de bună”.
O port cu mine de când mă știu și nu am reușit să aflu când s-a născut, cine și ce i-au dat atâta forță
Am trăit cu ea în generală, când mă simțeam atât de diferită, de ștearsă, de neînsemnată. Atât de nepopulară și inutilă. Am târât-o după mine în liceu, când eram fata bună și tânjeam tăcut la gașca fetelor rele. Am terminat șefă de promoție, dar ce mare lucru? Era doar un liceu de cartier, nu e ca și cum aș fi terminat Sava sau Lazăr. M-a urmărit la facultate și la primele joburi. S-a potolit puțin atunci când părea că mi-am găsit locul și că ceea ce făceam era observat și apreciat.
Și-a scos colții de fiecare dată când ceva nu mergea ca în filme și povești de succes
Fiecare ciob în perfecțiunea atât de falsă a vieții era vina mea. Pentru că eu nu puteam fi la fel de tupeistă precum colega de birou, la fel de descurcăreață ca prietena de familie, la fel de norocoasă ca nu știu ce amică. Mereu exista cineva mai alb, mai strălucitor.
M-am luptat cu ea o perioadă. O fac și acum. Am învățat însă că doar dacă o accept și lucrez să o îmblânzesc, să o trag de partea mea, pot să devin cu adevărat tot ce îmi spune ea că nu voi deveni vreodată. I-o datorez Anei, mi-o datorez mie, dar, mai ales, i-o datorez fetiței care niciodată nu s-a simțit suficient de bună.
Citește și
Tu mai știi cum miros salcâmii?
Nu sunt o mamă Zen și nici plină se instincte nu sunt
Nu pune problemele tale pe umerii copilului tău
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
O da, asa simt si eu. Fac parte dintr-o generatie in educatia careia au predominat extremele: fie nu au fost valorizati suficient si au trait mereu cu impresia ca nu fac nimic cum trebuie, fie au fost valorizati – o greseala era de neconceput si asta aducea de asemenea o lipsa acuta de incredere in sine (asa cum e cazul meu)
Copii nostri au, in majoritatea cazurilor, o abordare total diferita. Cred ca pot face orice, mai mult chiar, gasesc sens in lucruri si activitati care noua nu ne inspira incredere. De aici pot aparea conflicte deseori conflicte, mai ales in anii adolescentei (ca tot sunt cu „temele facute”” cupa conferinta Oanei Moraru).
De exemplu, la conferinta a fost invitata si o adolescenta care nu se intelegea cu parintii din cauza pasiunii ei pentru PR & organizare evenimente (pt artisti in voga acum, cu destul de multa incertitudine sa fie ceva care sa dureze, de aici parerea printilor ca „pierde vremea” plus riscurile de rigoare derivand din plecari pe cont propriu). Solutia ar fi sa-i ajutam sa-si formeze un sistem intern de ghigaj & autocontrol, iar acest lucru este de dorit sa se intample inainte de perioada adolescentei.
Personal, constat ca nu-mi este deloc usor sa fac chestia asta insa, asa cum spui si tu, ma lupt sa schimb lucrurile. „Perceptia propriului eu dispare cand esti critical” spunea Oana, e valabil atat in relatia cu copiii nostri, cat si in relatia cu noi insine 🙂
erata „fie au fost valorizati n exces…”
Multumesc pentru impartasire! Doamne, nu cred ca inca mai exist aastfel de conceptii. sper din tot sufletul sa fiu suficient de deschisa si sa o sustin pe Ana in orice decide sa faca
Este rana multora dintre noi, inclusiv a mea.
https://andreeadragomir.blogspot.ro/2017/02/despre-ce-este-2017-de-fapt.html
O, da, din pacate da, dar ii dam de capat, stiu eu si am incredere 🙂
Ce frumos!
Multumesc!
Tare cunoscut îmi sună, seamănă cu aia din capul meu :)) Pe lângă educația în care am fost mereu comparată cu alții (şi alții erau mai buni), mai e şi zodia asta care ne face perfecționate 🙂
Eu nu prea am fost comparata. Nu de parinti cel putin, Nu cred ca numai de acolo vine. Sotul meu de exemplu era comparat la greu, soacra mea si acum se lauda cu educatia asta. In ciuda faptului asta, sotul meu are incredere in el si daca stie o treaba si e convins de ea, merge pana in panzele albe.
M-am regasit in descrierea din articol. Si eu lupt adesea cu mine.
Frumos scris, scumpa mea. Şi nu-ţi face griji, pe nesuferita de voce interioară o auzim toţi, numai că la unii apare mai des, la alţii mai rar. Important este să ştii şi să ştiţi toţi cei care vă luptaţi cu încrederea – aici e, aici nu e! – vorba cântecului, că astfel de sentimente au în general oamenii educaţi, cu o mare doză de bun simţ. Ei vor să fie cât mai buni şi performanţi, în primul rând ca să nu-i deranjeze pe cei apropiaţi, să nu-i supere, să le facă plăcere şi bucurie. Excepţiile existente nu fac decât să confirme regula. Aşa că, o zi mai bună, alta mai puţin, alta excelentă, dar mergem înainte 🙂 <3
<3 <3 <3