Sunt mamă de preadolescentă și asta îmi ocupă aproape tot timpul. Așa scriam, mai în glumă mai în serios, zilele trecute pe Facebook. Am primit o grămadă de mesaje de empatie de la părinți aflați în aceeași situație. Realitatea este că, oricât de mult ne-am aștepta la asta, pre-adolescența copiilor noștri vine și ne dă peste cap cam tot ce știam sau credeam că știm pe subiect. Dacă ea se mai suprapune și pe alte perioade grele, cum ar fi separarea părinților, o pandemie care îi ține țintuiți în case și la calculator sau mai știu eu ce, iese un coktail Molotov de toată frumusețea. Am adunat câteva din întrebările cele mai frecvente ale părinților și am rugat-o pe Loredana Mocescu, psihoterapeut cu experiență în lucrul cu pre-adolescenții să facă puțină pe lumină. Promit că nu va fi singurul articol pe acest subiect și vă aștept cu drag să dezbatem împreună ce probleme vă ridică pre-adolescența copiilor voștri și ce v-ați dori să aflați.
Care este perioada de vârstă în care putem spune că începe preadolescența la copiii generației prezente ?
Perioada în care începe preadolescența este, de cele mai multe ori, începând cu vârsta de 10-11 ani, în special la fete, apoi adolescența începând cu 12-14 ani, se mai numește perioada pubertății. Se termină chiar și la 25 de ani, așa că : adolescența nu poate fi definită doar în termeni de vârstă deoarece există persoane care intră sau ies din acestă etapă mai devreme sau mai târziu decât alții.
Care este principalul diferențiator între această generație și generația noastră, a părinților lor ?
Eu simt că principalul diferențiator ar fi accesul liber și nelimitat la informații, acces care se poate dovedi atât benefic dacă este ghidat de un părinte-antrenor/suporter, cât și mai puțin benefic atunci când prezența părintelui în viața copilului este una superficială sau inactivă.
Care este principala greșeală pe care o fac părinții în relație cu copiii lor la această vârstă delicată ?
Principala greșeală inconștientă sau nu pe care o facem noi, părinții, este aceea că ne manifestăm în relația cu copiii noștri aproape la fel cum au procedat părinții noștri sau opoziționist față de cum ne-au crescut părinții noștri (eu nu o să fac ca mama/tata). Astfel ne legănăm între 2 extreme care produc cam aceleași daune psihicului fragil al copilului : părinte autoritar, prea puternic pentru copil și o să auzim copilul spunând : «ești o mamă rea ! » sau părinte slab, prea bând, rugător și o să auzim des : « nu vreau | » și mult opoziționism și respingere.
De ce spun că daunele vor fi aproape la fel ?
Pentru că în ambele cazuri nivelul de siguranță : « pot să mă bazez pe tine ! »este scăzut, astfel se pierde încrederea în relație. Când se pierde încrederea în relație, iubirea nu prea mai ajunge la copil. Degeaba îl bombardez cu te iubesc, iartă-mă, cadouri, jucării, vacanțe, etc. Riscăm să ne ceară din ce în ce mai mult din ceva ce înlocuiește, de fapt, iubirea și uite așa ajungem adulți cu limbaje de iubire distorsionate, cu răni pe care le strigăm a fi vindecate în relațiile de cuplu viitoare.
Care e varianta câștigătoare ?
Părintele ferm, dar înțelept de care are mare nevoie copilul nostru pentru a deveni și el, la rândul lui, un adult înțelept.
Din experiența proprie, una din dificultățile cu care ne confruntăm sunt schimbările bruște de dispoziție. Acum râde, acum plânge, acum trântește, acum vine să îl iei în brațe. Care e cauza și cum putem acționa cel mai « corect » ?
Este adevărat că avem de-a face cu adevărate furtuni hormonale, zilnic corpul lor este supus la schimbări importante, mulți adolescenți îmi spun că simt că ceva le strânge capul ca într-o menghină, creierul crește, se produce presiune intracraniană, astfel apar dureri de cap și disconfort.
Tot din acest spectru în perioada preadolescenței, chiar începând cu vârsta de 9 ani, copiii încep să experimenteze noi moduri de a se comporta, își doresc independență în luarea deciziilor, crește influența grupului, se simt atrași de alte persoane, sunt preocupați de aspectul fizic, gândirea este încă în forma concretă, nu reușesc încă să abstractizeze decât spre finalul adolescenței, spre 18 ani. De aceea este încă nevoie de părintele antrenor, care să îi antreneze capacitatea de reflectare, de gândire critică, pe scurt un părinte înțelept care pune întrebări bune, nu care oferă răspunsuri “de pe vremea lui ».
O altă problemă este respingerea și învinovățirea părintelui pentru absolut orice se întâmplă, să spunem neconform cu așteptările. Cum o gestionăm?
Eu aș celebra înțelept această respingere pentru că ea îmi arată mie, ca părinte, unde mai am de lucru la mine, iar la copilul meu îmi indică faptul că începe procesul găsirii lui: „cine sunt eu, dincolo de tine mama și tata?”
Mie îmi plac copiii aceștia curajoși care apasă butoanele noastre vechi nevindecate, pitite sub preș. Dacă eu, părintele am fost un copil conformist, am făcut tot posibilul să nu îmi supăr părinții, iată cum copilul meu mă respinge și mai cu elan…ori pentru mine este ca un fel de mâncare pe care în veci nu îmi imaginam că o să fiu nevoită să îl mănânc, nici nu îi știu gustul, doar o văd și mă apucă dezgustul și nervii pentru că cineva mă obligă să mănânc și să diger așa ceva și…ne trezim spunând cu voce tare:” dacă îi făceam eu mamei mele așa ceva…”
Ce are nevoie cu adevărat copilul?
Să îi fim plasă de siguranță pentru astfel de momente, să îi ținem spațiu, să îi acordăm spațiu larg de manifestare, fără să încercăm să devenim moraliști fix într-un moment de maximă tensiune când copilul testează rezistența bazei lui, părintele pe care urmează să se bazeze în viitor sau va alege un prieten, anturajul,pentru a-i deveni bază de încredere.
Îi spunem: „sunt aici, observ că ai o emoție supărată, nici eu nu mă descurc mereu bine când am o emoție supărată, sunt aici, nu ești singură, te pot ajuta cu o îmbrățișare?”
În momente de tensiune nimeni nu are nevoie de soluții, de sfaturi mega inteligente, ci toți avem nevoie de un umăr umil pe care să plângem, care ne înțelege, care nu caută explicații gen „ce ai?”, „dar ce s-a întâmplat?”, etc
Când emoția supărată trece, norii s-au descărcat și iese soarele putem aborda, cu delicatețe, subiectul precedent, dacă copilul mai are nevoie, este posibil să fi avut nevoie doar să descarce la cineva cunoscut, familiar (dovadă de încredere) sacul cu emoții supărate, emoții adunate, de oboseală, frustrare, etc
Parte din părinții de pre-adolescenți cu care am discutat mi-au spus că au sesizat mici minciuni la copiii lor, nu neapărat în legătură cu lucruri esențiale. Cum ar trebui să gestionăm asta și când să ne îngrijorăm?
Atunci când îi preocupă ceva ori se simt vinovați în legătură vreo întâmplare pot recurge la minciună din frică că ar putea dezamăgi sau nu ar mai corespunde așteptărilor părinților sau s-a pierdut încrederea în relația părinte-copil.
Să nu uităm că adolescenții sunt persoane cu o mare fragilitate emoțională și relațională și că au nevoie de sprijin în procesul de maturizare bio-psiho-socială.
Cel mai important aspect pentru susținerea preadolescentului vine din relații pozitive, stabile cu cel puțin un adult semnificativ care îi oferă sprijin și îl îndrumă, dintr-un mediu familial pozitiv, susținător.
Să nu uităm nici de inteligența emoțională și abilitatea de a face față stresului.
Prezența și influența pozitivă a acestor factori nu este calitativă prin asigurarea ei de către un singur individ, de aceea se spunea odinioară: “e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil!”
Iată de ce este necesar efortul unei întregi comunități pentru a oferi resursele necesare creșterii și dezvoltării armonioase a copilului. E nevoie de puterea lui împreună pentru noi, toți, nu doar pentru copii.
Dacă ar fi să dai un singur sfat părinților de preadolescenți care ar fi acela?
Le dau sfatul pe care mi l-am dat mie: crește-ți nivelul de înțelepciune, întreabă-te des: “e despre mine sau despre copilul meu?”
Da, la creșterea nivelului de înțelepciune este necesar să lucrăm noi, părinții !
Să lucrăm zilnic la a deveni părintele ferm, dar înțelept de care are nevoie copilul nostru pentru a deveni și el, la rândul lui, un adult înțelept.
Cum verific creșterea nivelului de înțelepciune ?
Instrumentul de măsură care pentru mine, mamă de adolescent de 18 ani nu a dat greș este : iubește-mă când merit cel mai puțin !
Dacă reușesc să fac asta, știu că am crescut odată cu el și că nu l-am tras înspre mine, ciopârțindu-i identitatea, ci că m-am reîntregit urcând eu înspre el, mai m-am înțelepțit și maturizat încă puțin.
Odată, de demult, în copilărie, ne-am rupt în multe bucăți pentru a corespunde, între timp am umblat prin lume așa schilodiți, am uitat cum arătam întregi și iată cum am primit o nouă șansă la reîntregire, odată cu apariția copiilor noștri. Ei au venit să ne arate, prin disconfort, apăsându-ne butoane dureroase ce părți din noi strigă, ce părți din noi doresc să se întoarcă acasă . Ce șansă uriașă de reîntregire sunt relațiile din viața noastră!
Cu drag de oameni și educație,
Loredana Mocescu,
Educator, terapeut și antrenor de emoții buclucașe
Citește și
Mă iubesc așa cum sunt. O carte folositoare în perioada pubertății
Două cărți pentru copii despre limite personale și putere de decizie
Provocările unei pre-adolescențe timpurii
Copiii nu sunt bine – preluare Time (Partea I)
Copiii nu sunt bine – preluare Time (Partea a II-a)
Copiii nu sunt bine – preluare Time (Partea a III-a)
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
