La ce vârstă ziceați că începe adolescența? Dar adolescența timpurie? De o vreme am senzația că viața mea așa cum o știam până acum nu se va mai întoarce vreodată. Cu fiecare zi senzația devine certitudine.
Nu că ni s-a petrecut vreo schimbare majoră. Nu ne-am mutat, nu plecăm încă nicăieri, nu ne-am mai luat niciun animal, nu ne-am schimbat mașina. Aparent, totul e la fel. Doar că acum nu mai avem în casă un copilaș simpatic de 1-2-3-4 ani. Nici măcar de 5 sau 6. Avem o pre-adolescentă de aproape 8 ani – între timp 9 și jumătate, care pe cât de adorabilă este uneori, pe atât de imposibil de gestionat este tot mai des în ultima vreme.
Later edit – între timp, 11 ani, cu multe schimbări în viața ei și tot mai greu de gestionat 🙂
Câteodată mă simt atât de neputincioasă, obosită, lipsită de speranță, încât mi-aș dori să fug și să mă întorc peste vreo zece ani, când sper eu că toate apele se vor fi liniștit.
Mi-aș dori să am o baghetă magică, să o transform pentru câteva ore în copilașul ăla care poate nu făcea ordine, dar sigur avea în intenție și se bucura că i-o cer, care nu trântea uși decât pentru că nu le putea închide bine, care țipa de dureri de măsele sau de neputință. De neputință presupun că țipă și acum, doar că acum nu trece cu nurofen și nici cu jucării colorate.
Până acum susțineam că perioada 2-4 ani a fost cea mai provocatoare, pentru că atunci se modela personalitatea, se nășteau frustrările, se trasau teritorii. Ei bine, se pare că se poate și mai și. Tantrumurile din perioada aia par o plimbare în parc, iar problemele de atunci mă fac să zâmbesc.
Oare așa arată adolescența timpurie?
Dar ca să nu bat apa în piuă, că poate sunt părinți care trec prin situații similare și ne consolăm unii pe alții, o să înșir câteva din provocările cu care ne confruntăm
Frici și amintiri de tot felul
Frică de moarte, frica să nu ne certăm (pentru că da, ne certăm des în ultima vreme), amintirea nu știu cărui ceas de la televizor care a făcut-o să se sperie la intrarea în 2016 (adică acum un an)
Supărări și frustrări din relația cu prietenii și colegii
Cutărică mi-a făcut nu știu ce și de aia țip eu acum. Prietena mea a fost rea cu mine acum o lună și nu pot să uit. Colegii mi-au zis că sunt bebeluș la clasa pregătitoare (!) și eu sunt încă nervoasă, trei ani mai târziu.
Principiul ochi pentru ochi
X e rău cu mine, deci și eu voi fi rea cu el. Evident că explicăm și povestim la infinit pe subiect. În plus, orice îi spui se întoarce ca un bumerang. La „ai un comportament urât” replica este „Ba tu ai un comportament foarte urât”, iar asta e ceva ușor.
Răzvrătiri pe orice intră la categoria „trebuie”
Școală, uniforma de la școală, studiul la pian (ar vrea să cânte exclusiv ceea ce vrea), cântatul sub formă de repetiție (altfel cântă non-stop prin casă toată ziua). Chiar și chestiile care îi plac, dacă sunt incluse în vreo rigoare sau impunere, brusc devin indezirabile.
Amintirea vremurilor de altădată
Noi nu mai facem nu știu ce joc împreună. Ce dacă jucăm alte jocuri sau facem alte activități, nu am mai făcut acel joc. Nu mai stăm împreună toți trei decât seara. Da, pentru că tati merge la serviciu. Dar stăm în week-end-uri și seara și ori de câte ori avem ocazia.
Dificultatea de a se descurca singură și nevoia de a mă chema la fiecare cinci minute/de a mă întrerupe din orice fac
Nu pentru că nu poate, ci pentru că nici măcar nu încearcă, deși eu zic că i-am stimulat destul autonomia.
Dorința de a culca târziu
Ar face orice altceva și s-ar culca numai la 1 noaptea. Nu știu zău ce ne facem când revenim la programul de școală.
Dincolo de toate astea, e în continuare copilul sensibil, bun, cald, empatic, copilul care nu ține supărare și nici ranchiună.
Care și-ar scoate și haina de pe ea dacă vede că tu ai nevoie. Copilul care împarte cu ceilalți fără să i se ceară, care dă jucăriile și își pune camera la dispoziție tuturor celor care vin la ea, copilul care plânge de mila animalelor sau a oamenilor aflați în situații grele. Copilul care exprimă în mod artistic orice trăire.
Pentru copilul ăsta îmi doresc să găsesc puterea și răbdarea
Răbdarea de a lua de la capăt aceleași discuții iar și iar, de a explica de o mie de ori, de a nu răspunde la furie cu furie, de a găsi în continuare soluții. Pentru că simt eu că merită. Dar zău că uneori pare imposibil.
Voi vă confruntați cu adolescența timpurie?
Dacă aveți sugestii (de exemplu cărți care tratează relația cu copiii de 7 ani +) , sau măcar încurajări, le aștept cu nerăbdare.
Citește și
Ziua în care am avut răbdare, m-am iubit mai mult
Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?
Aș vrea să stăm de mână toată viața
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pixabay.com
Ah, Ioana…. ce varsta diicila se pare ca e aceasta. Noi suntem inca la frustrarile, nervisorii si tipetele de la 4 ani si mi se par foarte dificile si greu de gestionat, dar vad ca mai tarziu devine si mai complicat. Dar nu te descuraja! Eu cred ca lucrurile se pot ameliora cu discutii si blandete. Stiu, e foarte greu sa gasesti resurse de rabdare si calm tot timpul, dar si eu imi spun asta, ca trebuie sa abordez problema pasnic.
Nu stiu carti care abordeaza aceasta varsta, dar te pot indruma sa vorbesti cu Mirela Horumba, psiholog axat pe parenting si educatie, pe familie – poate ai fost la evenimentele ei sau ai citit articole. Poate faci si un interviu cu ea pe tema asta si gasesti astfel raspunsuri si pentru alti parinti (eu am facut un interviu cu ea pe teme de parenting aici: https://johannasburg.ro/avem-nevoie-sa-crestem-un-copil-autonom-responsabil-si-cu-incredere-in-el-interviu-cu-psihologul-mirela-horumba/)
Si eu as fi curioasa sa aflu solutii la aceste probleme.
Rabdare si … inima sus!
Multumesc, draga mea pentru sustinere si pentru sfat! Da, varsta de 4 ani este dificila, dar, cum spuneam, acum pare dulce :-). Ma voi gandi la varianta cu Mirela Horumba, multumesc pentru idee! Te imbratisez cu drag!
Draga Ioana,
relatez niste fapte petrecute in toamna, dar care pentru mine si relatia pe care o am cu fiica mea de 8 ani si jumatate sunt relevante…
„-Sofia, afara este destul de frig si iti recomand sa iei geaca.
– Nu vreau geaca. Eu il vreau pe „blanosila” (asa numeste ea un hanorac de care este indragostita, chiar daca, din punctul meu de vedere, i-a ramas mic).
– Ok, Iti asumi aceasta decizie si vei suporta consecintele daca vei raci.
In acea dimineata a plecat la scoala imbracata cu blanosila. A doua zi, si-a luat geaca…
La ceva vreme dupa aceasta intamplare, am aflat de la invatatoare ca in ziua in care a plecat cu blanosila, a stat cam zgribulita in clasa.”
Ce am invatat eu din cele relatate? Sa ofer timp si spatiu copilului meu sa invete din deciziile pe care le ia.
Stiind ceea ce stii in acest moment despre relatia pe care o ai cu Ana, daca ar fi schimbi un singur aspect care ar transforma ziua de astazi intr-una ideala, ce ai face?
Multumesc, Gabi! Interesanta abordare, am mai testat-o si noi. Acum conflictele sunt mai complexe si nu prea mai tine asa.
Singurul aspect pe care l-as schimba in toate zilele este calmul meu, rabdarea.
La fii-mea nu functioneaza absolut deloc tehnica asta. Am incercat-o de n ori. Nu-ti spun de cate ori au ros-o incaltarile pt ca voia nu stiu ce pantofi cu sclipici care ii erau prea mari/prea mici si noi aveam de mers pe jos mai mult. Niciodata nu s-a invatat minte sa se incalte comod alta data. Si exemplele pot continua…
Draga mea, ce pot să-ţi spun e doar că… peste câţiva ani şi asta ţi se va părea tot o simplă plimbare prin parc! Vorba ta, poate dacă ai lipsi vreo 10 ani ai avea parte apoi de toate etapele astea gata trecute, traversate, dar nu cred că vrei să-i asumi riscul de a nu fi acolo, cu ea, atunci când le traversează! Cel puţin aşa mă îmbărbătez eu: că mai bine să suport eu toate „hachiţele” (ca să folosesc doar un termen eufemistic) decât să le traverseze singure fetele mele, cine ştie cu ce rezultate!
Cred că eşti conştientă că e doar o etapă şi va trece. Dar, fără să vreau să te sperii, crede-mă, pre-adolescenţa asta de care spui tu la Ana e nimic faţă de ce-o să vină! Şi la fel şi eu sunt conştientă că şi la noi, 9-11 ani e doar o etapă şi o să treacă, şi vor veni altele…
M-ai stârnit 🙂 Eu chiar azi am terminat de citit „Cum să ne creştem fetele” de Steve Biddoulph – şi am să scriu şi eu pe tema asta. Poate te inspiră ceva… Mie mi-a plăcut cartea, deşi nu auzisem de autor până acum.
În ce vă priveşte – aş avea o idee, dacă nu te superi şi dacă e posibil: să o laşi o vreme pe Ana să decidă dacă şi ce şi când vrea să studieze la muzică, adică să nu mai fie impus. Când fetele mele au renunţat la pian şi chitară (deşi Roxi cred eu că e chiar talentată cu chitara), am devenit dintr-o dată mult mai relaxaţi toţi – şi acum cântă ce vor şi când vor ele. Dacă vor vrea să se re-apuce de studiu (Ilinca sunt sigură că a pus pianul în cui de tot, nu era genul ei), sunt aici să le ajut, dar nu le mai împing într-acolo doar pentru că mie mi-ar fi plăcut să ştiu să cânt, dar nu m-a dus nimeni! :))
Keep calm and… keep calm! 🙂
Multumesc, Anca, ma ajuta si ma calmeaza cumva sfaturile, chiar daca perspectiva nu e chiar imbucuratoare :-). O sa caut cartea. La Ana razvratirea e generala, de la scoala la orice, ei ii place muzica si ceea ce face, iar acum in vacanta, chiar nu a facut nimic nimic. Dar simpla sugestie ca ar putea face ceva, cat de mic, se lasa cu proteste. Daca ar putea sta la TV toata ziua… cred ca stii 🙂
Te imbratisez cu drag si astept recenzia catii. Intre timp o caut si eu
Draga Ioana,
Asa cum spune si Anca .bucura-te de tot ce te mai poate bucura in relatia cu ea.
Stoarce orice motiv de bucurie si intoarce-l pe toate partile,inchide-l in memoria ta si cand va fi rau ,
scoate-l de acolo si mai stoarce putina bucurie .
Ca asta a fost partea frumoasa …restul e …altfel !
Orice metoda clasica/moderna/blanda/ferma/serioasa/glumeata/etc vei folosi in educatie ,va fi folosita impotriva ta !
Esti implicata= esti sufocanta, incurajezi autonomia = o abandonezi , incurajezi talentul =esti frustrata si proiectezi …nu ai tu(orice parinte) imaginatie ca sa interpretezi in cheia lor .Parintele e „dusmanul”.E bulversant, dar pare-se ca asa ii pregatim pentru viata .Ii invatam sa se diferentieze . Tocmai de noi ?! Hmmm…Da!
Iar la 8-11ani sunt inca niste ingeri fata de ce se intampla la 12-20-25…dupa cum ti-e norocul .
De abia dupa varsta asta poti sa speri la o relatie normala cu copilul tau . Bineinteles , daca nu te uraste deja atat de tare ,incat sa isi gaseasca un loc la scoala/munca la capatul galaxiei .Si daca mai are putin timp pe care sa ti-l acorde , dupa relatia cu partenerul,munca,petul ,distratiile,orice.
Stiu ca suna prost si ca vei refuza sa crezi asta . dar mai stiu ca peste 5 ani ,de exemplu , iti vei aduce aminte si vei considera ca am fost blanda in predictii !
Daca reusesti sa te gandesti la relatia ta cu mama personala si reusesti si sa nu te pui mai presus de ea , indiferent ca tu iti educi copilul exact invers ca ea sau exact cum scria in cartea de parenting sau exact cum ti-ai fi dorit tu sau mult mai bine ca ea ..,,oricum , doar atunci vei intelege . Cand vei realiza ca si ea , ca si tine, a facut tot ce a crezut ca e mai bine ,cu ce resurse a avut .Jongland , ca si tine , cu problemele , frustrarile,lipsurile ,lipsa de cunostinte ,prioritatile,nevoile personale etc
Si da , e un moment bun sa o suni si sa ii spui ceva frumos si sa ii dedici 2 ore din viata ta ocupata . Poate si tu vei capata asta peste 15 -20 de ani , daca ai noroc .Sau nu .
Si da , poti sa iti petreci si tu timp cu tine, poti sa fii putin egoista , poti sa iti cumperi pantofii aceia scumpi .
Peste 10 ani cand vei fi strans deja zeci de saci cu jucarii/haine/carti/jocuri scumpe pentru a le dona , oricum te vei gandi ca poate daca cumparai doar 10 la suta mai putin pentru ea si mai puneai un pic si pentru tine …poate nici nu s-ar fi simtit si poate acum nu ai mai fi atat de frustrata ca te-ai dat la o parte si i-ai dat totul/mult/ce ai crezut ca e bun …si ea( sau el ) …
Sa fii mama e atat de frumos atat de putin timp si atat de frustrant atat de mult , incat cred ca suntem programate cultural extrem de gresit !
Sunt mama si de fata si de baiat si am trecut deja prin toate etapele. Sunt independenti acum .Nu sunt toti copiii la fel si nici parintii . Bineinteles ca suntem unici .Dar am descoperit ca totul e asa de asemanator .Si in unicitatea noastra , totul deja s-a intamplat altcuiva!
Te imbratisez si iti urez curaj!
P.S. Cu al doilea copil poti incerca o versiune imbunatatita de orice.Sau cu al treilea …Deja la al patrulea , cred ca te-ai imunizat .
Eu invidiez putin mamele mature cu copii inca mici . Mi se pare ca inca se bucura.Si ca au o sansa sa o nimereasca totusi ….
sau sa greseasca multiplu …
Woae, Ioana, multumesc pentru impartasirea aceasta atat de lunga si atata de emotionanta, pentru ca vine dintr-o experienta, dubla pe deasupra. Multumesc! Sunt sigura ca si copiii tai te poarta in inima, asa cum si eu imi port mama si ii sunt recunoscatoare, desi ii arata insuficient asta. Desigur ca suntem diferiti si desigur ca nu vom sti daca am facut o treaba buna decat peste multi ani, poate nici atunci. Eu totusi sper sa fiu printre norocoase 🙂 Multumesc inca o data!
Salutare ,
nu stiu daca te poate ajuta cu ceva :Si eu am trecut prin Momente recalcitrante cu fetita mea .La capitolul Instrumente muzicale (ea studiaza flautul) i-am explicat ca trebuie sa exerseze in fiecare zi pentru a putea lua lectii mai departe.Nu a vrut sa renunte asa ca cu mai multa sau mai putina placere trebuie sa se Tina de treaba asta zi de zi.E adevarat ca atunci cand nu are Chef nu-i iese si se enerveaza foarte usor(atunci ii spun sa se opreasca si incercam Putin mai tarziu).La cantecele noi e nevoie uneori sa repete in fiecare zi cate o bucatica pana reuseste sa Duca melodia cap coada fara impotmoliri. Intradevar trebuie sa ne tinem de ei pentru a inainta .Sotul meu a facut chitara in copilarie si cand a dat de greu a renuntat. Parintii lui i-au facut pe plac dar acum el regreta ca nu a fost Putin impis la momentul potrivit.
Incerc pe cat posibil sa o las pe ea sa-si aleaga momentul zilei in care va repeta si incerc sa o fac sa inteleaga ca anumite lucruri trebuie facute/invatate chiar daca ne plac sau nu (in categoria asta intra si cititul,socotitul si scrisul).
Instrumentele muzicale stimuleaza foarte bine creierul copiilor asa ca mi se pare un factor foarte important in dezvoltarea lor.Mai tarziu pot decide singuri daca vor sau nu sa faca mai departe.
Multumesc mult, Fausta, pentru sfaturi! Cam asa am procedat si noi cu Ana si cu pianul si cu scoala.
Bună,
Am citit și recitit, și articolul, și comentariile.
Ce vreau eu să punctez diferit se referă la frustrările din relația cu colegii, ăla a fost punctul care mi-a atras atenția. Mă întrebam dacă ea cu adevărat este nervoasă 3 ani mai târziu pentru că i-au spus colegii bebeluș? Adică e ceva ce spune ca să nu își asume niște nervi și dă vina pe alții, iar dacă nu o iei în seamă și îi spui că nu o crezi, se repliaza? Sau crede cu adevărat în asta, suferă din cauza asta și e ceva ce revine des?
Din ce descrii pare că e orientată să vadă orice o face nemulțumită.
Sunt cam multe elemente pentru o preadolescenta și îți recomand o evaluare psihologică, poate nu e nimic grav și trebuie doar lucrat la orientarea pe aspectele plăcute ale vieții.
Puteți face acasă jocul ” trei lucruri bune care s-au întâmplat azi ” seara la culcare.
Multumesc, Tina pentru parerea ta. Eu spun ca Ana e un copil destul de echilibrat si nu as zice ca e caracterizata char de sentimente negativiste. Este insa un copil destul de sensibil si o afecteaza parerea celor din jur, mai ales a colegilor si prietenilor. Multumesc pentru ideea jocului, o vom face. facem de fapt ceva asemnator, motive de recunostinta, dar nu o facem zilnic.
I feel you, sister! Nu ca m-as bucura ca suntem in aceeasi oala 🙂 Dar da, eu zic sa ramanem cu bucuria ca se expirma si nu tin in ei. Hai, ca trece! Peste vreun deceniu 🙂