Maaaamiiii, uuuuuiiiteeeeee! Strigătul ei aproape că m-a făcut să mă împiedic. Mergeam împreună pe stradă, dar eram doar fizic împreună. Eu eram prea afundată în gânduri, în socoteli, în probleme, în lumea mea de adult important. Uuuuuiteeeeee, nu se lasă ea, când vede ca a avut totuși un efect asupra mea. Uite cât sunt de drăgălași! Când ridic privirea, văd în fața mea câțiva porumbei care loveau asfaltul cu ciocul, în speranța de a prinde un rest de ceva. Erau aproape sub coloana noastră de apartamente, acolo unde vin zilnic la geam și fac o mizerie de nedescris pe pervaz. Evident, asta mi-a venit mie în cap prima dată când mi i-a arătat. Era unul din momentele în care nu vedeam că am lângă mine un coah gratis, care mă învață să privesc viața.
Când am văzut-o pe ea cum se bucură, mi-a trecut of-ul și doar i-am observat cum ciugulesc și se scaldă în lumina soarelui. “Hai să le dam ceva de mâncare!” Nu avem ce, Ana, hai repejor, să plătim facturile și să ne întoarcem acasă. Nuuuuu, uite, e Mega aici, intram si luăm o pâine. Nu am scăpat de ea. Am intrat la magazin, am luat o pâine și apoi am petrecut câteva minute bune hrănind porumbeii blocului.
Fără grabă, ca și cum tot timpul era al nostru. Și de fapt așa și era.
Fie că mă trage de mânecă să îmi arate soarele la apus, cât e de frumos și ce culori are, fie că mă trezește din “visare” cu un strigat de entuziasm la vederea unei flori, fie că mă avertizează prin chiote că a venit primăvara și a inflorit primul copac din fața blocului, Ana reușește de fiecare dată să mă aducă în prezent și să mă facă să mă bucur de ceea ce vad în jur.
Fără să fi citit în vreo carte sau să fi mers la vreun seminar, copiii au în ei darul stării de prezență.
Ei nu știu altfel. Când pot, dacă sunt lăsați și ascultați, încearcă să îi atragă și pe adulți în lumea lor.
În parc, copilul meu îmi predă lecția toleranței și a prieteniei
În 5 minute se împrietenește cu orice copil de la locul de joacă, printr-un simplu “vrei să fii prietena mea?”. Desigur, în următoarele 5 se pot certa pe vecie, ca peste încă 5 sa redevină bune prietene.
Am încercat să îmi imaginez scena împrietenirii instantanee dintre copii transpusă la adulții care stau în cabinetul de așteptare al unui medic. Sau la coadă la bancă. Sau în trafic. Cum ar fi să vină spre tine o doamnă elegantă sau vreun gentleman în costum și să te întrebe pe cel mai firesc ton “vrei să fii prietena mea?”. Ciudat, nu?
Nu la fel de ciudat ni se pare însă să facem asta ca parte a unui exercițiu dintr-un workshop, care ne promite să ne redea pofta de viață în 3 pași. Contra unei facturi considerabile, desigur.
Copiii noștri sunt coach gratis, putem apela la ei oricând
Ne trag de mânecă și ne arată soarele sau mugurii copacilor. Ne iau fața în mâini și ne spun că ne iartă, chiar dacă noi am greșit grav față de ei. Ne trag de mână să alergam prin nisip până cădem în hohote de râs unii peste alții.
Atunci când îi lăsăm să intre în lumea noastră serioasă, plină de repere și deadline-uri, de griji și obligații.. Ne construim mulți ani lumea asta. Facem ziduri peste ziduri. Ziduri de apartament, apoi de casă, apoi ușor ușor ziduri de suflete. Adunăm joburi, funcții, măriri, beneficii, bifăm vacanțe pretențioase. Si totuși nu reușim să acoperim golul. Și începem să ne căutam, mergem la cursuri, la workshop-uri, citim cărți, ascultăm audiobook-uri motivaționale, ne angajăm un coach personal, care să ne ghideze pe drumul regăsirii de sine.
Din când în când, nu ar fi mai simplu să coboram puțin din copacul evoluției, în care pastilele calmante iau locul prietenilor și cabinetul psihiatrului alină cu succes lipsa unei familii sănătoase și să ne uitam la copiii noștri?
Să ne dăm jos pantofii cu toc, să ne luam copilul de mână și să alergăm împreună prin iarba uda? Să privim cerul plin de stele într-o seara caldă de august, pe plaja pustie? Senzația e mai tare ca orice meditație. Nu ar fi oare util ca uneori să lăsăm jos tableta sau telefonul (notă pentru sine: da, da, si tu :-)!) și să ne așezăm lângă copiii noștri pe covor, să ne jucăm cu mașinute inventate din papuci și capace de cutii? Să ne batem cu perne, să facem clătite cu gem și ciocolată, să râdem până ne doare burta, să hrănim împreună un stol de porumbei gălăgioși, care fac mizerie pe pervazele oamenilor? Avem lângă noi cei mai buni maeștri, cei mai experimentați coachi și cei mai empatici psihologi.
Ce-ar fi să profitam de ei? Prețul se măsoară în zâmbete de bucurie și îmbrățișări pline de iubire.
Vă provoc să încercăm ca timp de o lună să găsim măcar un moment în fiecare zi în care să ascultăm vocea copiilor noștri, să ne lăsăm pe genunchi lângă ei și să vedem ce au să ne arate, să ne lăsăm antrenați într-un joc inventat și condus de ei.
Pariez că după o lună vom fi făcut asta de-o viață.
Citește și
Fericirea e făcută din bucăți rupte. Tu le lipești între ele.
Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin
Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?
Tu cât respect îi arăți copilului tău?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate nouățile
Sursa foto – Freepik.com
