Purta o canadiană galbenă, cu glugă. Avea pantofi negri și dres subțire. Afară era soare, dar eu simțeam vântul de toamnă intrându-mi în suflet. Educatoarele mă țineau strâns de brațe, iar ea se îndepărta. Mie îmi curgeau lacrimi cu zgomot, ea și le înghițea, cu spatele la mine. Prima despățire de mama este una din cele mai pregnante amintiri ale copilăriei mele. Teama că omul pe care îl iubeam cel mai mult pe lume va pleca și nu se va mai întoarce s-a cuibărit adânc în inima mea. Așa că astăzi, când aud Plec și te las aici!, mi se strânge stomacul ghem.
Plec și te las aici este cea mai rostită frază de către părinți la adresa copiilor lor.
Eu una nu am numărat vreun Te iubesc în parc, dar Plec și te las aici am adunat de-o duzină, pe puțin. Pare o amenințare inofensivă, menită să scurteze timpul de așteptare. Copiii au o unealtă a lor aparte prin care măsoară timpul – infinitul. Ei nu se grăbesc și nu se agită. Ei nu au termene și nici locuri de ajuns. Pe ei nu îi presează nimic. Doar noi adulții, constrânși la rândul nostru, îi grăbim, îi târâm după noi și îi amenințăm că îi lăsăm în urmă.
Pentru noi o amenințare e doar o vorbă care zboară, pentru ei poate fi începutul unor dureri pe care nici zeci de ore de terapie plătite greu sau sute de cărți de specialitate nu le vor șterge. Este un cutremur în lumea unui copil să știe că cel mai drag om al său ar putea pleca și l-ar putea părăsi. În mintea copiilor nu există doar amenințări, ei nu știu să raționeze o vorbă, ci o iau și o înghit cu totul, o cuibăresc în inimă, sub formă de brazde adânci.
Le spunem că plecăm fără ei, apoi ne uităm senini și vrem să ne urmeze și nu înțelegem de ce se tem, de ce ne privesc cu îndoială, deși sunt deja prinși între două lumi, cea a lucrurilor pe care le simt și a celor pe care le aud.
Nu vă mai lăsați copiii în urmă, mergeți alături de ei
Asigurați-i că veți fi acolo, indiferent ce vor face. Că îi veți sprijini și îi veți iubi, în ciuda a tot și toate. Scoateți-vă din vocabular Plec și te las aici! Puneți în loc Te aștept, Sunt aici pentru tine. Cu ce te pot ajuta? Ce ți-ai dori acum? Ce simți?
Acordați-le răbdarea și timpul vostru. Vorbiți cu ei, explicați-le de ce trebuie să plecați dintr-un loc sau de ce nu puteți merge în altul. Lăsați-vă pe vine, luați-i în brațe, ștergeți-le lacrimile și vorbiți. Mult. Foarte mult. E greu? Oho, al naibii! Va da rezultate? Habar nu am. Ce știu este că copiii au nevoie să știe că mama, tata, bunica, bunicul, figurile lor de încredere vor fi mereu acolo. Că pentru ei nu există țipete atât de supărătoare, trăznăi așa de urâte, comportamente atât de grave încât să îi facă să plece, să îi respingă, să îi pedepsească. Că vor rămâne acolo, cu brațele deschise și inimile la fel, ca să îi călăuzească, să îi sprijine, să îi iubească.
Doamna, vecina, mătușa, oricine poate să plece, pentru că nu putem controla vorbele și acțiunile celorlalți. Dar mama și tata niciodată. Ei rămân stâlp, far și stâncă lângă copiii lor.
Citește și
Un copil nu repară ce-i stricat și nu aduce fericirea unde nu e
Mami, tati, mai respirați un pic!
Vorbiți-le copiilor voștri! E cea mai bună educație!
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
