Ajung într-un loc nou, unde teoretic îmi doream să fiu și așteptasem destul de nerăbdătoare să mă duc. În 5 minute, dintr-o scanare, observ neajunsurile acelui loc. Nu se „mapa” pe proiecțiile și așteptările pe care mi le făcusem. Mă bosumflu, îmi verbalizez nemulțumirile, încerc să ”repar” totul mental, să schimb sau să adaug ce credeam eu că lipsește. Realizez destul de rapid că nu reușesc să mă bucur deloc de faptul că acel loc există, că mă aflu în el, într-o companie care îmi face plăcere și îmi dau seama că asta am făcut toată viața. Am căutat minusurile, umbra, lipsurile, am căutat ce e de perfecționat și am uitat să mă bucur de tabloul mare, așa imperfect și fără tot ce-i trebuie în el. Din dorința de a face totul „cum trebuie” – cine naiba stabilește ce trebuie și ce nu? am uitat să fac lucrurile cum vreau și cum simt. Din strădania de a fi pe plac tuturor, am uitat să îmi fiu pe plac mie, pentru că eram convinsă că ăla e și placul meu. Am ajuns să nu știu efectiv ce îmi place și mă face să mă simt bine.
Am realizat că abia acum, la aproape 39 de ani și în mijlocul unei experiențe dureroase, dar transformatoare, încep să trăiesc
Am fost la Bon Jovi. Cu multe gânduri, frământări despre cum ar fi „trebuit” să merg la evenimentul ăla, dar cu zero așteptări. În prima jumătate de oră, am avut toate motivele lumii să mă enervez, să mă agit, să nu îmi găsesc locul, iar tentația a fost uriașă. Am respirat adânc, m-am uitat în fața scenei și doar acolo și am intrat pe vibrația muzicii. Am lăsat absolut totul deoparte – cine e în jur, ce face, cine mă vede, chiar și cum a cântat Bon Jovi, care, fie vorba între noi, nu prea mai cântă. Nimic nu a mai contat. A fost cel mai trăit și conștientizat eveniment al meu de când îmi aduc aminte, deși am fost la multe altele, mult mai ofertante și mai mișto.
A doua concluzie a fost că până când nu ești tu bine cu tine, poți să stai și în palatul de cleștar, tot cocioabă o să-l simți și viceversa
Am primit din senin zilele trecute o invitație la unul din cele mai dorite evenimente ale verii. Primul impuls a fost „nu merg, că nu pot”, în timp ce în cap îmi curgea lista de lucruri care mă împiedicau – copil de trimis în tabără, sarcini de lucru post săptămâna de vacanță ce se încheie fix înainte de acest eveniment și multe altele. Le-am luat în mod conștient la puricat și au picat toate, una câte una. Am găsit soluții pentru toate și am realizat că, în afară de un pic de oboseală suplimentară, nu se va întâmpla absolut nimic dacă o să plec patru zile la eveniment. Da, o fac pentru mine, panică, panică, panică, cum se poate așa ceva?
A treia concluzie este că nu e niciodată prea târziu să faci lucruri cu adevărat pentru tine
Realizez în ultimele luni, pe măsură ce învăț să trăiesc, că nu ne trăim viața pentru noi mai deloc. O trăim pentru părinți, să nu îi supărăm, că doar ei ne-au crescut și au făcut atâtea să ne facă mari. O trăim pentru societate și urmăm tiparul cunoscut – faci o școală, de preferat una bună, te angajezi, te măriți/însori, faci copii, îți cumperi sau îți faci o casă, bifezi câteva vacanțe frumoase, în care te bucuri și nu prea și aia e. O trăim pentru familie. Întâi pentru soț/soție, apoi când apar copiii se rupe filmul aproape complet și ne dedicăm viața sută la sută lor. Atunci uităm și de mamă și de tată și de soț/soție. De noi nu mai zic, oricum nu mai eram pe listă demult.
Realitatea este că cei mai mulți oameni trăiesc pentru oricine în afară de ei înșiși
Se deplasează pe pilot automat, pe drumurile știute, mănâncă ce sunt convinși că le place și se feresc de gusturi noi, se duc în vacanțe aproape identice cu precedentele, iau decizii pe baza a ceea ce li se spune din jur sau e testat deja de alții, se bucură la date trecute în calendar și destul de puțin în rest, renunță la experiențe pentru că „nu se face”, se dau la o parte pe ei de frică „ce-o să zică lumea”.
Nu știu care e rețeta „trezirii”. Poate fi un proces treptat, în care să pui în fiecare zi câte o cărămidă. Te mai duci la un curs, mai meditezi, mai citești o carte, mai conștientizezi ceva, mai lași timpul să lucreze, că sincer, nu cred că la 20-25, nici chiar 30+ poți să ajungi pe deplin acolo. Toate funcționează, dar doar parțial. Varianta hard și care te spală complet este o experiență care să îți dea reset cu totul, să te pună față în față cu tine și să îți spună „ok, acum te mai poți pierde doar pe tine, ce alegi”? Răspunsul e individual și de acolo pornește drumul fiecăruia. E un proces lung și deloc ușor, care le adună pe toate cele de mai sus, dar la un nivel de conștientizare mult mai mare, cu credința clară că alt tren nu mai vine în viața asta.
Ce șansă imensă mai avem noi, părinții, este să ne ajutăm copiii de mici să trăiască pentru ei. Să îi ghidăm, dar să îi lăsăm să își facă propriile alegeri, să își învețe propriile lecții, să înțelegem că dacă i-am adus pe lume nu înseamnă că ne aparțin și să învățăm zi de zi de la ei, pentru că, în mod nativ, copiii sunt cei mai buni maeștri de dezvoltare personală. A lor și a celor care au ochi și urechi pentru ei.
Citește și
Suntem plăcuți doar când suntem fericiți?
Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect!
Ce facem cu copiii când trecem prin perioade grele în familie?
Poveste cu aromă de cafea și lecții de viață
De ce oamenii nu spun ce-i doare?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Minunat articol! Revelator!
Multumesc mult!
Fain articol, Ioana! Cred ca avem si sansa sa ne reparam noi pe noi. Chiar cred asta. Nu recuperam ce am pierdut, dar putem sa o luam de la capat pentru ce urmeaza.
Te imbratisez si sper, intr-o zi, sa iti fie bine.
Natalia, exact despre asta e vorba, despre sansa aia imensa sa iesim mai buni din orice experienta ravasitoare, dureroasa, etc. Am cunoscut zilele acestea niste oameni – am scris si pe Facebook depre locul pe care il detin, se numeste La Noi si este un restaurant aflat inainte de Rasnov, un loc total atipic, unde mancarea se gateste la vedere, nu exista meniu, are o vibratie fantastica acel loc. Mancand trei zile consecutiv acolo, am aflat si povestea din spate. Cei doi soti, desi aveau terenul din 2007, au venit in 2015 si au ales sa se retraga la munte si sa construiasca acea bucatica din sufletul lor. Au facut acest pas in urma mortii unuia din copiii lor. Dupa un an de inecat in suferinta, au realizat ca pot face altceva cu ea si au realizat acest loc minunat, o oaza de bucurie si normalitate. Au o tristete in ochi care le tradeaza drama si o ghicesti si pana sa stii povestea, dar au ales sa transforme acea durere imensa in ceva, in altceva decat suntem toti obisnuiti. Despre asta e vorba, despre a nu te lasa doborat nici chiar de cele mai groaznice experiente.
Super articolul. Multumesc!
Cu drag! Multumesc pentru feedback!
Foarte frumos! Te îmbrățișez cu drag! De ceva vreme mă tot foiesc știind că e cazul de modificări în viața mea pentru renașterea mea bună și senină.
Claudia, uneori, daca nu poti lua tu deciziile, te pune viata in fata lor si de acolo trebuie sa te descurci. Te îmbrățișez