Hârșt, hârșt. Tăiem împreună gheața un pic umedă, că deh, e decembrie, dar gradele sunt de un martie mai zgribulit. Suntem prima dată împreună la patinoar pe anul ăsta. Picioarele alunecă pe gheață, mintea alunecă aiurea. Concursurile de pe blog, la care am de făcut extragerile, articolul de aprobat, încă un articol de scris, proiectele pe care le gândesc pentru la anul. Scot telefonul să fac o poză de Insta, poate o pun și pe…..Mama, mamaaaaaa, nu ești aici! De ce ai mai venit la patinoar? Simte gheața, fii una cu ea. Tu ești într-o altă lume acum. Fii mai prezentă! Putem face noi altă lume, dacă vrei. Uite, ne imaginăm o poveste. Acolo e castelul Elsei. Nu avem voie să ajungem la el decât pe pod – o limbă de gheață mai udă de pe mijlocul patinoarului. Între două postări și trei gânduri, m-am prins în povestea ei. Noi, două rătăcite din regat trebuia să găsim drumul înapoi și să ne ferim de toate relele întâlnite în cale. A fost gura de aer. Așa, rece, de decembrie.
Ca de fiecare dată, copilul meu m-a taxat că nu sunt prezentă la viață, prea ocupată să îmi fac planuri și griji
Prea prinsă în ieri și nerăbdătoare de mâine, ca să îl mai respir pe azi. Prea ocupată să fac poze pentru Instagram și Facebook, ca să mai văd ceea ce se petrece sub ochii mei. Îndemnul ei m-a smuls, măcar pentru câteva clipe, din pilotul automat. Două zile mai târziu, la serbarea de la balet, nu am făcut nici măcar o poză. Am filmat, dar am ținut telefonul de-o parte, habar n-am cât o fi ieșit de tremurat sau nu. Eu mi-am privit copilul dansând, fără ecranul de sticlă între mine și ea. Data viitoare o să-l las de tot și o să port momentele în inimă.
La filmări nu ne uităm niciodată, în schimb amintirile adunate când suntem acolo cu totul ne alină în zile mohorâte și reci.
Facem planuri, scriem agende, ne fixăm obiective, că tot e final de an. Dar nu ridicăm privirea să vedem cerul, nu căutăm curcubeul după ploaie, nu simțim gheața sub patine. Ei încă o fac, dar mult mai rar decât înainte. Sunt striviți sub pretenții din toate părțile, sub obligații atașate în ultimii ani la fișa postului copilăriei, sub presiunea lui „haide, haide, ca e târziu”, încât în curând voi uita și ei să ne amintească.
Atunci, ce va fi de făcut?
Credit foto copertă – Cristina Jilavu, Event Portrait
Citește și
Bine cu mine. Exercițiu de prezență conștientă
Un exercițiu care mi-a schimbat viața
Cum mi-a schimbat o provocare de parenting relația cu copilul meu
Când obosesc, îi cer copilului meu să se comporte ca un adult
Iubește femeia care învață să nu fie mamă
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
