Mame care coboară din mașini de lux sau mame care trag de un căruț, chinuindu-se să îl urce în tramvai. Mame care postează de pe plajă din Thailanda și mame care se chinuie să economisească de o vacanță la bulgari. Mame care au câte două filipineze pe tură și mame care abia își mai adună gândurile de nesomn. Mame corporatiste și mame care au decis să își „sacrifice” cariera ca să fie mai aproape și mai disponibile pentru copiii lor. Mame care gătesc organic, citesc de o sută de ori o etichetă și mame care apelează poate de prea multe ori la delivery.
Suntem diferite, dar, până la urmă, ce ne unește este exact asta. Suntem mame. Și mi-aș dori ca măcar de 8 Martie, că serbăm Ziua femeii, Ziua Mamei sau pe amândouă, să ne privim drept egale, să ne vedem dincolo de etichete, dincolo de bani sau lipsa lor, de alegerile pe care le facem și deciziile pe care le luăm. Să ne luăm în brațe sau măcar să ne trimitem un gând bun una alteia.
Mame care au un trib întreg alături și mame singure
Pentru ele scriu acum acest articol, care este, de fapt, o transcriere adaptată a discursului meu de la evenimentul la care am fost invitată anul trecut, Mulțumesc, mama! Este, probabil, unul din articolele în care îmi pun din nou sufletul pe tavă, cum nu am mai făcut-o demult. Dar acum nu mai sunt vulnerabilă, știu exact că va ajunge la ce ochi au nevoie să citească și de restul nu prea îmi mai pasă. Așadar, dragi mame singure, acest articol-discurs este pentru voi.
Cum stăm cu mamele singure în România?
Conform Collins Dictionary, o mamă singură este o mamă care are în întreținere unul sau mai mulți copii dependenți de ea și care este fie văduvă, fie divorțată, fie necăsătorită. Sigur, putem vorbi de părinți singuri, pentru că există și tați singuri, dar cifrele ne arată că majoritatea părinților singuri sunt femei.
Conform unui raport al Uniunii Europene, în 2011, în Europa, marea majoritate a părinților singuri, respectiv 85% erau mame cu vârsta între 25-64 de ani, ceea ce înseamnă că mamele singure reprezentau atunci 5% din populația feminină totală, iar în unele state procentul depășea chiar 10%. Sunt convinsă că, de atunci, cifrele au crescut.
Pentru România, însă, avem un raport mai actual, din 2020, al Centrului Național de Pregătire în Statistică, care ne spune că 84.5% din familiile monoparentale sunt de tipul mame singure cu unul sau doi copii, restul de 15.5% fiind tați.
Am văzut puțin ce ne arată cifrele, dar, dincolo de cifre, tu ce simți sau ce crezi când auzi “mamă singură?”
Pentru unii, o mamă singură este întruchiparea slăbiciunii. Neajutorată, o victimă, o femeie care se zbate pentru supraviețuire. Pentru alții, dimpotrivă, este puternică, răzbate orice și se ridică de fiecare dată când este jos. Sigur, mai sunt și cei pentru care o mamă singură e o rușine, pentru că nu a știut să își țină familia întreagă, dar de categoria de specimene care gândește așa prefer să nu discut.
Cu siguranță, ea este în ambele ipostaze descrise mai sus și aproape fiecare mamă singură a trecut pe acolo. Pe drumul de la disperare, lacrimi, neputință, la a se simți stăpână pe ea, puternică, motivată de iubirea pentru copiii ei și de faptul că ea le este stâlp. Dacă știi o mamă singură sau ești tu însăți una, cu siguranță ai văzut sau ai simțit pe pielea ta acest drum, aproape inițiatic am putea să îi spunem.
Aș vrea să vă spun ce credeam eu despre mamele singure, pentru că am avut, făcând acest discurs, o conștientizare interesantă.
Pe când aveam vreo 16 ani, mă gândeam eu așa – ce ar fi dacă aș face un copil, pe care să îl cresc singură? Cumva, în mintea mea de atunci, asta părea că este declarația supremă de independență și modul de a arăta că ești o femeie puternică.
Între timp, fanteziile adolescentine nu numai că s-au schimbat, ci au trecut la polul opus. Am început să îmi doresc familia din cărți, filme și mai degrabă din norme sociale, aș spune acum.
Mi-am dorit să mă mărit, m-am măritat, m-am dorit să devin mamă, am devenit și, apoi, nu prea am mai știut ce îmi doresc, dar acesta e deja o altă discuție.
Pe când reușisem să am familia dorită și cumva ideală în mintea mea, nici nu mă mai gândeam la cum sunt mamele singure. Deși fusesem crescută doar de mama, deci asta era realitatea mea, mintea mea nu mai cuprindea că există și o altă realitate. Știți, ca atunci când nu ai copii și habar nu ai ce presupune asta, e un concept despre care știi că există, dar pare a fi dintr-o realitate paralelă. Cam așa și eu, trăiam pe norișor, iar trezirea la o altă realitate a fost exact picajul de pe norișor direct pe asfalt, fără parașută și plasă de siguranță.
La zece ani ai copilului meu, aproximativ vârsta pe care o aveam eu când părinții mei au divorțat – ironic un pic- am devenit mamă singură. De fapt, atunci nu am devenit nimic, pentru că, brusc, toată identitatea mea s-a făcut bucăți. Am simțit un amalgam de stări, de la durere, dezamăgire, furie, multă multă furie, până la rușinea și vinovăția că am eșuat, că nu i-am putut oferi copilului meu ceea ce eu credeam că are nevoie: o familie din filme, din cărți și, desigur, în acord cu normele sociale.
Ce am înțeles eu mult mai târziu și după mulți pași dați prin străchini, este că Ana mea, ca toți copiii, nu avea nevoie de acea familie perfecta, de acel tablou pe care eu mă chinuisem să îl construiesc. Ea avea nevoie de o mamă măcar funcțională, dacă nu normală și fericită, avea nevoie de echilibru și de liniște. Deși am reușit târziu și greu să îi ofer asta, m-am trezit relativ la timp și am început să construiesc versiunea mama 2.0, mama singură sau mai degrabă, mama care nu se mai afla într-o căsnicie sau relație cu tatăl ei.
Și acum vă spun și de ce nu mi se pare deloc potrivit termenul de mamă singură
În primul rând, pentru că, având deja copilul sau copiii, femeia care iese dintr-o căsnicie, nu va mai fi singură niciodată. Da, nu va avea un partener, cel puțin o perioadă, dar odată ce își va avea copiii alături nu va fi singură niciodată și de acolo își va lua puterea.
Apoi, pentru că, cu un pic de noroc, femeia rămasă fără partener, va avea sprijin în jur sau cel puțin ar trebui să aibă.
Și, nu în ultimul rând, pentru că, tot la modul ideal și greu realizabil, dar realizabil totuși, partenerii separați ar trebui să rămână părinți împreună.
Exact așa cum mi-a spus și mie Ana mea, copiii nu suferă neapărat de schimbarea în sine, ci suferă în urma conflictelor, războiului, lipsei de armonie dintre părinți. Dacă părinții rămân în relații amiabile și reușesc să îi ofere copilului grijă, atenție, timp de calitate și toate acele lucruri pe care ar trebui să I le ofere orice fel de familie, tradițională, monoparentală sau de orice fel ar fi ea copilului, atunci acesta va resimți mult mai puțin efectele unui divorț. Ce bine dacă am putea să avem înțelepciunea asta la început.
Dar nu putem și e în regulă, pentru că oricând ne putem întoarce să reparăm.
Cum spuneam, nu a fost un drum ușor
Prima persoană cu care a trebuit să mă “lupt” am fost eu însămi. A trebuit să accept, în primul rând, apoi să mă iert, apoi să iert pe toți cei pe care îi credeam eu “vinovați” de această situație, de acest eșec și, apoi, a trebuit să îmi reconfigurez viața cu totul. De la blogul meu, care era unul construit în jurul ideii de familie, până la job, pentru că, odată cu pandemia lucrurile au devenit și mai complicate și au determinat 2 ani mai răi decât cel cu divorțul, desi nu credeam asta posibil. Până la relații sociale, relația cu copilul meu și, cel mai important, relația mea cu mine.
Am făcut jonglerii financiare, jonglerii locative, jonglerii relaționale și nelimitate jocuri de ping pong la perete, eu cu mine.
Am schimbat 2 case în decurs de mai puțin de un an, m-am aruncat cu capul înainte să pornesc o direcție nouă de business în plină pandemie și nu mi-a ieșit, pentru că era nevoie de timp și eu nu aveam acel timp, am traversat o relație toxică, din care am ieșit cu dificultate și, pe scurt, cred că am trecut prin multe din cărările iadului.
A fost, însă, mai degrabă un purgatoriu din care eu am ieșit alta
A durat mai bine de 4 ani, dar în urma lor a ieșit o versiune a mea care acum știe cine este, o femeie mult mai sigură de ea, cu mai multă încredere, care spune mult mai ușor lucrurilor pe nume, care nu mai acceptă compromisuri, care își cunoaște limitele și valorile și, mai ales, care are o relație mult, dar infinit mai bună cu copilul ei decât avea înainte. Trecerea de la statutul de familie la cel de mama care își crește copilul în colaborare cu tatăl, din fericire, a reprezentat maturizarea mea, desi poate este hilar să vorbim de maturizare la aproape 39 de ani cât aveam atunci, dar exact așa a fost. A fost un process care a venit cu maturizare, cu recalibrare și cu o nouă eu, pe care, sincer, o iubesc tare mult.
Am întrebat, nu 100 de români, nici 100 de femei, ci câteva femei- mame singure cum a fost pentru ele experiența și dacă o pot defini într-un cuvânt. Unele au spus descoperire, altele, ca și mine, maturizare, altele drum anevoios, altele transformare. Cu siguranță, toate au spus că, de la un punct încolo, când lucrurile au început să se așeze, când s-au obișnuit cu noul statut, când furtuna interioară s-a domolit, când s-au diminuat fricile, au simțit recunoștință.
Recunoștință pentru experiența care le-a crescut și care le-a ajutat să ajungă într-o etapă în care să afle atât de multe despre ele, să facă lucruri pe care nu le făcuseră până atunci, să își dea voie să greșească, fără să se mai biciuiască, să fie mai atente la ele și la nevoile lor.
Dincolo de satisfacțiile, care există, mai ales dacă alegem să le vedem și dacă dăm un special twist acestei experiențe, care să ne ajute să creștem și să evoluăm, aș vrea să nu uităm că, la fel ca orice schimbare, trecerea la statutul de mamă singură nu este ușoară.
Există multe presiuni cu care o femeie ajunsă mamă singură se confruntă
Există presiuni sociale – cum fac să mă integrez? Cum voi fi privită?, Îmi va fi oare mai greu să îmi schimb jobul?
Există presiuni financiare – oare mă voi descurca? Din ce voi plăti ratele? Ce fac dacă se strică ceva important în casă sau dacă mă lasă mașina?
Există presiuni relaționale – oare prietenele mele măritate vor mai vrea să iasă cu mine? Oare o să mai am vreodată încredere în bărbați? Oare voi reuși să mai am o relație stabilă?
Există frici nenumărate – una din fricile cele mai mari ale mamelor singure cu copii mici este ce se întâmplă dacă mi se face rău și sunt doar eu cu copilul în casă?
Există tendința de izolare, venită pe fondul tuturor celor de mai sus. Ce să mai încarc eu pe cineva cu problemele mele, și așa fiecare și le are pe ale lui.
De aceea, mă uit acum la voi, femei (și bărbați) și vă rog ca, atunci când vedeți o mama singură, indiferent că vă este apropiată sau nu, dați-i o îmbrățișare. Chiar dacă pare și cu siguranță și este extrem de puternică, ea are nevoie de sprijin și suport emotional, de grijă și empatie, poate la fel sau poate un pic mai mult decât orice femeie.
Credit foto – FAB Squad by Ioana Dodan
Citește și
Arhiva Viața după divorț
Dacă vrei să mă susții în creșterea noii pagini de Facebook (cea veche mi-a fost furată în mod irecuperabil), te invit să o apreciezi.
