Now Reading
Vreau singur! Cum încurajăm nevoia de autonomie?

Vreau singur! Cum încurajăm nevoia de autonomie?

nevoia de autonomie

La 1 an vrea să se ridice singur, să meargă singur, apoi să urce şi să coboare singur pe scări. Să mănânce singur.  Să se îmbrace singur. Fiecare vârstă vine cu nevoia de autonomie din partea copilului şi cu fricile părintelui. Dacă o sa cadă şi o să se lovească, dacă se sperie, dacă nu îi place, dacă îşi pierde încrederea? Zeci de dacă, pe care reuşim într-un final să îi învingem. Sau nu :-).

Ce te faci însă atunci când creşte şi nevoia de autonomie lui nu se mai întâmplă la câţiva paşi de tine? Când vrea să demonstreze că poate ajunge singur într-un loc şi că se poate descurca să facă lucruri pe care încă nu prea le înţelege şi nu le conştientizează?

Când vrea, de exemplu, să plece la şcoală cu autobuzul şi tu nici nu prea ştii ce autobuze circulă în zonă? Sau când vrea să meargă singur la piaţă, ceea ce implică traversarea unui bulevard intens circulat, plus două trei străduţe pe care se merge ca la raliu. Sau când vrea să facă lucruri care îi depăşesc puterea fizică – să care, să ridice, etc.

Ana e într-o perioadă în care vrea să îşi demonstreze că poate singură, ba chiar e într-o fază de revoltă asupra autorităţii.

Mi-a spus nonşalant că în tabără nu s-a spălat în fiecare dimineaţă şi seară pe dinţi şi nu s-a pieptănat chiar în fiecare zi, deşi ştia că nu e bine, dar era în tabără fără părinţi şi putea face ce vrea. Acasă când vine vorba să rămână un pic singură prima reacţie este “si o să pot face tot ce vreaaaauuuu”. Cine o aude crede că e terorizat bietul copil şi ţinut sub control maxim.

Când a auzit prima dată, în urmă cu câteva luni, de posibilitatea de a merge singură la magazinul de la colţ a început să sară ca o căpriţă şi nu am scăpat de ea până nu am trimis-o. Nu zic cum am stat eu până a venit. Ieşită trei sferturi pe geamul de la bucătărie şi cu sufletul la gură.

Mi-e frică. Rău.

Poate pentru că nici eu, deşi fac parte din generaţia cu cheia de gât, nu am fost lăsată singură de la vârste aşa mici. În general eram însoţită la şi de la şcoală. Se întâmpla să mai vin şi singură uneori, dar mereu stătea cineva cu mine acasă.

Ştim că are nevoie să îşi demonstreze ei să poate şi că descurcă fără noi, aşa că facem tot posibilul să nu îi limităm nevoia asta, deşi tare greu e uneori.

Cum alegem noi să îi încurajăm nevoia de autonomie

O lăsăm să facă drumuri scurte, de câteva sute de metri, care nu implică traversat.

Repetăm de o mie de ori să meargă pe trotuar şi să nu se abată deloc de la drum. Când putem, facem în aşa fel încât drumul să fie legat de plecatul şi ajunsul acasă, astfel încât noi să rămânem să o aşteptăm în faţa blocului

Îi dăm cumpărături uşoare de făcut – o sticlă de apă, o îngheţată, fructe.

Îi dăm aproape suma fixă de care are nevoie şi o trimitem doar la magazinul de la colţ, care e foarte aproape

La magazin o lăsăm să aleagă o parte din produse – cele de igienă, de exemplu, în timp ce noi procurăm mâncarea.

O supraveghem din umbră, dacă e vorba de locuri necunoscute.

De exemplu, la parcul acvatic am lăsat-o să meargă singură la toaletă, dar am stat pe poduleţul din apropiere şi când am văzut-o că iese m-am dus la şezlong, fără să apuce să mă vadă. Da, poate am trişat, dar scopul a fost atins, ea a ajuns la şi de la toaletă singură şi eu am fost liniştită

Explicăm la infinit reguli de siguranţă şi accentuăm ce se poate şi ce nu se poate

De exemplu, acum avem mari bătăi de cap legate de intratul în mare singură. Ea nu înţelege de ce nu poate intra decât dacă este cineva cu ea în apă sau măcar o veghează de pe mal. Încă mai discutăm pe tema asta şi cam am un pic emoţii cu privire la cum vom gestiona situaţia la mare.

Acolo unde se poate – parc, loc de joacă, parc acvatic,  etc. o lăsăm singură, dar o urmărim de la distanţă, mai ales dacă este vorba de apă

O lăsăm în compania copiilor mai mari, de încredere (veri, prieteni), chiar şi să meargă împreună cu ei în diferite locuri.

Dacă pleacă de lângă noi are regulă să ne spună mereu unde se duce, iar dacă pleacă din acel loc şi merge în altă parte, la fel, să vină să ne spună.

Mai avem de lucrat şi aici, pentru că mai are talentul să ne suie inima în gât, dar îi explic de fiecare dată că nu vreau să o controlez, că am încredere în ea, dar că vreau să o ştiu în siguranţă.

Am învăţat-o numerele noastre de telefon şi ce să facă în cazul în care se rătăceşte – dacă este în magazin să meargă la un casier sau la casa centrală, la un bodyguard, să intre într-un magazin şi să ceară ajutor, etc.

See Also

Sigur că nu cedez mereu, îi refuz multe lucruri pentru care consider că nu este pregătită şi chiar atunci când o las mă  întreb de o mie de ori dacă am procedat bine. Dar mă bazez foarte mult pe instinct, am încredere în ea şi îmi spun mereu că are nevoie să îşi formeze încrederea în ea şi în capacităţile ei de a face faţă singură unor situaţii diverse.

Voi cum procedaţi pentru a încuraja nevoia de autonomie a copilului, dar a-l şti în acelaşi timp în siguranţă?

Citește și

Lasă-l să cadă! Se va ridica încrezător!

Cum îl faci pe copil să iubească sportul. 7 pași urmați de noi.

Frica de întuneric la copii. Cum o depășim?

Copil singur în casă. De la ce vârstă?

Sursa foto – bfly.ca

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright Ioana Marinescu Sima 2020 | Branding & Website realizat de Ama Mihaescu CREATIVE STUDIO 

Scroll To Top