Al doilea articol din seria #Connectingbloggers este un pic aparte. A pornit de la ideea de interviu și are doi protagoniști: Virgil și Vișinel Bălan, Vocea copiilor abandonați. I-am cunoscut în Polonia, la filmările pentru The Wall, Marele Zid. Vișinel este vesel și exuberant, fratele său rezervat și tăcut. Amândoi amabili și zâmbitori. Au filmat după noi. Am schimbat câteva vorbe la platou, apoi în aeroport. Nu aș fi crezut niciodată că zâmbetele lor ascund dureri amare și un destin demn de film.
Provin dintr-o familie cu mulți copii, au fost abandonați la vârste foarte mici, apoi plimbați în centre de plasament, nevoiți să doarmă în gară și să cerșească. Din fericire, drumul lor a fost diferit de cel al copiilor cu povești asemănătoare. Au învățat, s-au agățat de orice oportunitate și au vrut mai mult. Au vrut să demonstreze lumii că soarta ți-o faci singur și nimic nu este imposibil.
Acum Vișinel este consilier parlamentar la Camera Deputaților, iar fratele său, Virgil, este psiholog în cadrul Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Împreună au fondat ONG-ul Desenăm viitorul tău și luptă pentru drepturile copiilor instituționalizați. Mi-am dorit mult să știe cât mai multă lume povestea lor. Vă rog să aveți răbdare să o citiți până la capăt. Este o lecție extraordinară, despre cum să nu te lași doborât și să mergi mai departe pentru tine și semenii tăi.
Cum au ajuns Vișinel și Virgil Bălan să își schimbe povestea
Virgil Bălan, de la lăcătuș mecanic la psiholog pentru copiii orfani
Am finalizat învățământul primar și gimnazial în perioada 1984-1992, în localitatea Tg. Ocna din județul Bacău. Ulterior, am fost direcționat de către personalul de educație din Casa de Copii unde eram instituționalizat, către Școala Profesională din localitate, chiar dacă intenția mea a fost să absolv cursurile liceale. În anul 1995 am absolvit cursurile Școlii Profesionale, în meseria de Lăcătuș mecanic utilaj industrial. Pentru că nu era ceea ce îmi doream, am continuat cursurile liceale la seral până în 1998.
Imediat după absolvirea liceului, m-am înscris la Facultatea de Psihologie.
A fost nevoia mea de a înțelege complexitatea trăirilor și dinamicii evenimentelor de viață trăită într-o casă de copii.
În perioada studenției, cu sprijinul unei familii de suflet pentru mine și astăzi, m-am angajat la Academia Tehnică Militară din București, cu scopul continuării formării profesionale și a obiectivului de a deveni psiholog.
Am ales această profesie din dorința de a mă vindeca și a reuși să mă împrietenesc cu traumele trecutului. Sper să fi reușit.
După absolvirea cursurilor universitare și obținerea diplomei de licență, am luat decizia să lucrez în sistemul de protecție a copilului abandonat.
A fost forma mea de asumare conștientă și de asigurare a serviciilor de specialitate pentru această categorie de oameni, ajunși fără voia lor în situația în care statul le este și tată și mamă.
În anul 2013, la inițiativa fratelui meu Vișinel, am pus bazele Asociației Desenăm Viitorul Tău. Din decembrie 2017, asociația devine Vocea Copiilor Abandonați și are ca proiecție și misiune, apărarea intereselor reale ale copiilor și tinerilor instituționalizați.
În practica de lucru cu copiii și tinerii instituționalizați în cadrul asociației, am constatat că abuzul nu a fost abolit și încă se practică la scară extinsă.
Vișinel Bălan, copilărie demnă de scenariu de film
M-am născut pe 07.06.1987 în satul Petrești din județul Bacău, într-o familie de 13 frați. La 2 luni, am fost smuls din brațele femeii care mi-a dat viață. Am ajuns într-un leagăn din Onești, care avea să-mi schimbe viața.
Din acea secundă, am devenit doar unul dintre cei 100.000 de copii abandonați din 1989, aflându-mă în unul dintre “centrele mamut” ale țării.
Aripile mi-au fost tăiate, culorile naturii cu care eram obișnuit au devenit doar niște amintiri. Locuiam între 4 pereți, alături de alți copii debusolați. Crescând, am început să realizez că eu nu sunt acasă, am început să observ că locul în care trăiesc vrea să mă limiteze. Mă simțeam pierdut, singur.
La vârsta de 10 ani am trăit pentru prima dată sentimentul de nedreptate profundă. Eram în curte, jucându-mă cu un cărucior, când o femeie m-a strigat “Vișinel, hai la masă”. Fericit, m-am îndreptat spre camera mea, care se afla la etajul 2 al clădirii. La jumătatea drumului, un rulment al căruciorului a căzut pe scări. Era greu și cădea cu o viteză ucigătoare, dar nu i-am dat de seamă.
Ajungând aproape de cameră, aud de la etajul anterior vocea unei alte doamne “ Vișinel, în cancelarie. Acum!”. De această dată, vocea era una sumbră, rece, plină de răutate. Mi-am ascuns căruciorul sub pat și m-am îndreptat grăbit spre cancelarie. Ajuns acolo, femeia a stins toate luminile și a început să dea cu o coadă de matură în mine, cu o violență cu care nu mă mai confruntasem până atunci. Am început să plâng și să țip, dar în același timp și ea țipa la mine “Era să mă omori”. Nu înțelegeam, nu știam ce făcusem.
Dădea cu ură și parcă cu fiecare lovitură, se încărca și mai mult cu energie.
M-am ascuns sub catedră și am încetat să mai țip, mușcând cu dinții piciorul mesei pentru a-mi reduce durerea.
În acea zi am vrut să mă sinucid. M-am dus la geam și am sărit de la etajul 1.
Mă durea tot corpul după acea bătaie „ruptă din rai”, dar am luat aer adânc și mi-am spus „Acest loc nu este pentru mine”. M-am dus în gara din Comănești cu un singur gând.
Trebuia să supraviețuiesc, nu aveam altă șansă
Am început să cerșesc prin trenuri. Devenisem de data asta unul dintre copiii care cântau în tren „Mamelor din lumea întreagă”. Simțeam în mine o satisfacție enormă. De fiecare dată când primeam câte un bănuț sau când lumea îmi oferea ajutorul, simțeam că pot să mă implic în societate. Am simțit dragostea.
Dormeam pe 2 scaune în sala de așteptare a gării, mă trezeam în fiecare seară la 4 din cauza frigului, dar înduram. Nu mai voiam să mă întorc înapoi în acel loc, nu mai voiam să fac parte din acel centru, nu mai voiam să simt ura.
Într-o seară, a intrat un grup de huligani în sala de așteptare. Au început să strige „dezbrăcarea, dezbrăcarea”. Nu înțelegeam ce se întâmplă, am început să plâng și m-am ghemuit. Nu m-am dezbrăcat, dar ei au avut grijă să se ocupe de asta, așa că am ajuns gol în cel mai brutal mod. După ce au plecat, am început să mă simt greu, murdar. Eram scârbit de modul în care viața își făcea simțită prezența.
Am vrut să mă schimb, să îmi depășesc condiția
A doua zi, am decis să mă las purtat de cale și de instinct, așa că am ajuns la o mănăstire, unde aveam să-mi petrec 2 luni din viață, 2 luni pline de speranță și de bunătate. Ajuns acolo, m-a întâmpinat un călugăr care m-a întrebat ce mă aduce prin acele locuri. I-am răspuns că sunt de la centru și am un bilet de voie dar, nu știu cum, prin tren, am reușit să-l pierd. În acele 2 luni, am învățat că lumea este diferită, că oamenii au speranță și încredere. Mă punea mereu la treabă, dar eu eram fericit. Îmi plăcea munca, îmi plăcea să fiu de ajutor, mă simțeam de folos.
Când m-am întors la centru, copiii și doamnele aflaseră că aveam un frate mai mare. Pe mine nu m-a interesat, începusem procesul de „maturizare”, începuse să nu-mi mai pese. Într-o zi, au venit 2 dintre „soldații dizlocați pe vară” la centru, care surprinzător erau și frații mei. M-au invitat într-o călătorie. Împreună cu ei am plecat în recunoaștere. Era momentul în care aveam să-mi văd părinții. Puneam întrebări, dar ei erau foarte secretoși. Tot ce am putut afla a fost că mama era bolnavă și tata era un bătăuș. După o călătorie cu trenul de 2 ore și mers foarte mult pe jos, desculț, pe câmp, am ajuns pe o pajiște, unde o femeie îmbrăcată în alb arunca cu pietre după câini. Îmi era frică, nu înțelegeam ce se întâmplă. Eram debusolat.
Unul dintre frații mei îmi spune „ea este mama ta”. Nu am știut cum să reacționez, nu știam sentimentul de iubire.
Ajuns la dânsa, fratele meu rostește către ea „Ți l-am adus pe Vișinel, copilul tău”. Mă strângea în brațe și plângea. Stăteam ca un stâlp, nu simțeam nimic. Apoi a venit și rândul bărbatului care mi-a dat viață să mă cunoască. Au început toți să strige la unison „ Costică, Costică”, iar după insistențe se aude o voce răgușită „ce-i? ce-i?”. Femeia care mi-a dat viată începe să-i explice că sunt fiul său, dăm mâna foarte formal și rece, iar apoi începe să-și ceară scuze. Eu îi răspund „Nu-ți cere scuze, nu am dreptul să te judec și îți mulțumesc”. Îi mulțumeam pentru că nu puteam locui în acel spațiu. Era o casa mică, sărăcăcioasa și pe cale să se dărâme.
În sinea mea, îi mulțumeam pentru că, dacă nu aș fi fost trimis în centru, nu aș fi putut deveni omul care sunt astăzi. În cămin aveam să cunosc alți copii și să mă descopăr pe mine. Mergeam des în gară, mă simțeam acasă acolo. Lumea mă băga în seamă și îmi oferea atenție. În același timp, era o lume crudă și rea. Unii copii au fost uciși sau violați în gările prin care am călătorit. Eu, în schimb, am scăpat mereu ca prin urechile acului.
Cineva de sus voia să devin un om puternic
Îmi amintesc că, într-o zi, am intrat cu Georgiana, o colegă, în tren ca să cântăm, iar atunci când am coborât, ea nu mai era. Mi-am pus un semn de întrebare, m-am panicat și apoi am aflat. Când ne-am despărțit și am ales să cântăm în vagoane diferite, ea a avut ghinionul să dea peste un om cu rele intenții. A încercat să o violeze, dar nu a reușit și a înjunghiat-o. Îngropată la un cimitir din apropiere, aruncată în groapa oamenilor nerecunoscuți, Georgiana a rămas în mintea mea până în momentul de față.
La vârsta de 14 ani am fost unul dintre copiii care experimenta proaspătul sistem de tip familial din Romania. Am fost plasat la o familie de asistenți maternali, unde am stat 2 ani. Din nefericire, nu a fost tocmai familia ideală, motiv pentru care am revenit în sistemul de protecție și am fost plasat la Centrul Rezidențial Pro-Familia. Aici am locuit până la vârsta de 26 ani.
Cu toate că am trăit lucruri de neimaginat, am reușit să devin un om de succes, în ciuda celor care nu au crezut în mine.
Am mers mereu la școală și am știut că fără educație nu faci nimic. Știu că un tânăr are nevoie de un model. Pentru mine, modelele au fost oamenii la cravată. Astăzi sunt eu un model pentru mulți tineri.
Am fost nominalizat la Forbes 30 under 30, ediția 2017
Sunt unul dintre copiii lui Ceaușescu, conform celor de la „The guardian” U.K. Sunt omul care a reușit să-și depășească condiția, urmându-și conștiința. Consider că fiecare om are dreptul la libertate și la identitate. Fiecare om are nevoie de modele de urmat. Pentru mine, oamenii la costum pe care îi zăream prin gările Moldovei, au fost modele, iar astăzi am devenit și eu unul.
La 29 de ani am reușit să devin licențiat în drept și teatru, am reușit să fac un master în științe penale și în asistență socială. Am fost coordonator de proiect în cadrul Ministerului Tineretului și Sportului, pentru care am reușit să câștig Premiul Anului în domeniul Tineret, în cadrul Galei Voluntariatului, organizat de Federația Volum. Am fost consultant pentru Saatchi&Saatchi, am fost declarat eroul zilei, în data de 12 septembrie 2015, la Antena 3. Am predat la o școală pentru copii supradotați, am înființat o bibliotecă în comuna Andrășești (județul Ialomița), am ajutat la crearea centrului multifuncțional din cadrul centrului de copii „Înger Alb” din sectorul 5 (București).
Am înființat ONG-ul DESENĂM VIITORUL TĂU, care oferă sprijin prin asistență grupurilor vulnerabile. Am reușit să creez centrul de tineret Edforso – Educație, Formare, Societate!, iar cei de la televiziunea națională din Belgia au scris o carte despre activitatea mea privind reprezentarea copiilor abandonați. Am creat și am participat la 3 ediții ale Conferinței Povestea Mea, am pus bazele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, cu 24 de filiale naționale, și multe altele.
Acum mă lupt cu sistemul pentru a schimba legea adopției. Unii mă consideră un om care poate schimba ceva, iar alții „un factor de perturbare”, care le dă copiilor speranțe false.
Cum am mers mai departe și nu am renunțat în drumul nostru
Am înțeles prin adolescență că singura formă de a reuși să te faci auzit rămâne nivelul educațional și bagajul de informații acumulat. Pentru un copil instituționalizat, această alegere devine apăsătoare și anevoioasă. În lipsa unei persoane de referință/reziliență, gradul de motivație și proiecție a viitorului este întunecat. Se suprapune și nivelul scăzut al stimei de sine și mulți alți factori. Am reușit și datorită faptului că am întâlnit oameni minunați, care prin intervenția lor de susținere, au contribuit într-un mod magic la ceea ce sunt astăzi.
Ce își propun Virgil și Vișinel Bălan să facă pentru copiii abandonați
Prin activitățile și proiectele derulate în cadrul asociației, ne-am asumat misiunea și rolul de a reprezenta cu îndârjire și realism, interesele și nevoile reale ale copiilor/tinerilor instituționalizați, pregătirea acestora pentru viața de dincolo de gardul instituției de protecție, prin formarea și consolidarea deprinderilor de viață independentă, autonomă, deprinderea abilităților sociale și de autoreprezentare în contextul socio-comunitar.
Obiectivul nostru este să reușim înființarea unui Centru de Tranzit pentru tinerii ce părăsesc sistemul de protecție socială
Până la atingerea acestui obiectiv, derulăm activități cu copiii și tinerii pentru a-i ajuta să îți asume un stil de viață autonom și responsabil.
Cât e de greu să te lupți cu instituțiile statului în România
Dacă îmi permit aroganța de a face o comparație, aș proiecta următoarea imagine: numeric realizezi că ești într-un front de luptă, fără prea multe resurse umane și materiale de a învinge adversarul și totuși îți asumi misiunea de a lupta, cu prețul vieții. Este foarte dificil să te afli în opoziție cu un sistem care are o dinamică deficitară de lucru „la firul ierbiă”, dar nu renunțăm să semnalăm abuzurile unor reprezentanți ai acestei instituții de protecție a copilului.
Marșul Îngerilor, eveniment în memoria victimelor din orfelinatele comunite și post-decembriste
Suntem la a doua ediție a evenimentului ”Marșul Îngerilor”, prin care dorim să tragem semnalul de alarmă asupra deceselor survenite în instituțiile de protecția copilului din România . Să împingem spre lumină în spațiul public și al memoriei colective, realitatea tristă a tuturor copiilor decedați în aceste instituții de ocrotire.
Potrivit Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, aproape 4800 de copii și tineri au murit în centrele de plasament sau case de reabilitare neuropsihică. Am scris despre asta pe site-ul nostru, Vocea copiilor abandonați.
Cum puteți ajuta Asociația Vocea copiilor abandonați și acțiunile lui Vișinel Bălan și ale fratelui său, Virgil
Un proiect pe care frații Bălan îl desfășoară anual este construirea de locuințe pentru tinerii străzii. Printr-un sms la numărul 8839 cu textul LOCUINTA, donați 2 euro și îi ajutați pe copiii și tinerii străzii să aibă parte de o iarnă la căldură. Mai multe detalii despre proiect aflați aici.
Accesând site-ul asociației voceacopiilor.ro și interacționând cu activitatea și acțiunile asumate de colaboratori, voluntari și membrii asociației. În permanență este nevoie de susținere financiara pentru a asigura hrana copiilor în fiecare weekend și pentru desfășurarea de activități extra ale organizației: teatru, opera, team-building la munte, Aventura Park și multe altele.
Citește și:
#Connectingbloggers 1 – Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?
Și-a găsit chemarea și copilul în cea mai săracă țară din Africa
Adele Chirică. Femeia mov care bagă spaima în ministere și în sistem
