Urcă scările într-un ritm nervos. Din când în când, dă cu bocancul în treapta pe care urmează să pună piciorul. Trag aer în piept. Știu ce urmează. Îi văd pumnii mici cum se încleștează și deși e cu spatele, sunt sigură că în ochi i-au apărut lacrimi. Urc cu greu scările. Pe de o parte, abia aștept să ajung sus,să arunc din mâini sacoșe, laptop, ghiozdan și tot ce car în fiecare zi după mine. Pe de altă parte, mi-aș dori să rămân acolo, suspendată între etaje. Să nu vină avalanșa pe care o prevăd. E vineri după-amiază. La final de săptămână se adună toată oboseala, toate frustrările, toate comentariile și remarcile colegilor. Toate orele nejucate, toate râsetele înăbușite, toate greșelile de la școală, toate temele întinse până târziu.
Ajunsă în casă, le dă drumul. Cu vorbe, cu lacrimi, cu aruncat de haine pe jos și de vină în stânga și-n dreapta. În cine? În omul disponibil , situat cel mai aproape. În ăla care o duce și o aduce, care o ajută, care o ascultă, care o susține. Care muncește pe holuri de așteptare și mănâncă în fugă, care renunță la ce are de făcut, chiar dacă e urgent, pentru 10 minute de joacă sau vorbă, care întinde mereu un braț, chit că cu celălalt amestecă în ciorbă, pune rufe pe sârmă sau tastează un mail important. Cine-i norocosul câștigător? Ei, dar cum de ați ghicit?
Da, de multe ori, îndeplinesc și funcția „sac de box” pentru frustrările și supărările copilului
Pentru oboseală, pentru neputință, pentru nedreptăți. Pentru tot ce-a supărat-o azi, ieri, acum o lună sau când era la grădiniță. Pentru tot ce am făcut eu, dar mai ales pentru ce au făcut alții. Pentru teme și pentru școală, pentru cerințele profesorilor de la opționale, pentru nu știu ce remarcă a unui copil de care nici nu auzisem până atunci. Pentru când are nevoie de ceva sau cineva și nu e atunci disponibil. Pentru că a ratat 4 minute din Buburuza și motanul. Pentru că nu-i place mâncarea sau plouă afară.
Pentru tot ce nu are explicație și trebuie să aibă un țap ispășitor
Mă consolez cu ce spun specialiștii, că atunci când un copil se simte în siguranță cu o persoană, își scoate la suprafață toate emoțiile și lucrurile care zac în el. Mă bucur că se revoltă, că se opune și că nu înghite supusă tot ce îi dau alții să mestece. Că are momente de refulare și nu adună la infinit lucrurile care o obosesc, care o deranjează, care o rănesc. Chiar dacă, de multe ori obosesc să fiu sacul de box, mă bucur să eu sunt persoana de încredere, cea în fața căreia are curajul să fie oricum. Sunt momente în care nu pot să încasez sau în care am nevoie și eu de un sac al meu. Atunci iese cu scântei și „victime” colaterale, depinde cine se nimerește prin preajmă.
Dacă însă trag suficient aer în piept și am resurse să rămân calmă, furtuna trece, se termină de cele mai multe ori într-o sesiune de gâdilat sau bătaie cu perne și lasă în urma ei un copil mai liniștit, mai calm, mai dispus să o ia de la capăt. Până se umple din nou paharul. Ce nu am reușit să soluționez este în ce sac de box dau eu când mi se umple mie paharul? 🙂
Și voi aveți momente în care vă simțiți sacul de box al copiilor voștri?
Citește și
Fiecare copil vine pe lume cu o lecție pentru părinții săi
Mamă de copil școlar, mai greu decât cu un sugar
Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?
Alege să-ți ții copilul de mână când toți îți spun să-i dai drumul!
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
