În ultimii patru ani, prin intermediul atelierelor de creație florala, am ajuns în multe școli din București, de stat și private. Am interacționat cu copii de la pregătitoare până la gimnaziu. Am avut clase cu puțini copii și clase de 35. Am privit chipuri fericite, luminoase, dar am văzut și scântei care piereau din ochi, mâini cum se frământau sub povara rușinii, capete ce se plecau greoi în piept, luând cu ele inocența, curiozitatea, bucuria.
Am văzut învățători dăruiți, cu har și tact. Din păcate, am văzut mult mai multe cadre didactice tributare unor practici „tradiționale”, atât de dăunătoare copiilor.
Între ele, la loc de cinste este mândria absurdă „e atât de liniște, că se-aude musca!”
De cele mai multe ori, liniștea vine din frică, nu din respect. Din umilință, nu din înțelegere. Aduce cu ea chipuri resemnate, priviri lăsate în pământ și teama de exprimare. Așa se ajunge de la copii plini de inițiativă și de curiozități, la copii care își înghit cuvintele și preferă să nu mai afle nimic în plus. De la copii care pun întrebări – unele din ele prostești, din perspectiva adulților, la copii care se mulțumesc cu ceea ce li se spune, devin obedienți și își reprimă orice deschidere.
Multe cadre didactice folosesc în continuare rușinarea, comparațiile, pedepsele
Șș-itul excesiv, strigătul la orice mișcare „greșită” a copiilor, pusul la punct atunci când cineva „vorbește neîntrebat”. Prea mult „Nu e voie” și prea puțin „De ce crezi ca e nevoie de asta?” Prea mult „Am zis” și prea puțin „Ce părere ai?”. Prea multă impunere și prea puțină consultare. Mult prea multă cramponare și aproape deloc relaxare. Teama de a nu pierde autoritatea, care este de fapt neștiința de a impune corect autoritatea.
Am văzut și dascăli relaxați, care tratau copiii firesc, fără cramponarea așa zisei autorități
Copii care au voie să râdă, să vorbească, să pună întrebări, să se consulte, să aibă păreri, să se opună, să ceară, să vrea sau să nu vrea. În ochii lor e încă licăr, pe chipurile lor e încă entuziasm, e încă încredere și curaj.
Mi-aș dori să văd tot mai multe astfel de chipuri. Să vin mai puțin apăsată în urma întâlnirilor din clase și cu mai multă speranță că generațiile care vin sunt înțelese, acceptate și ghidate cu încredere.
Aș vrea să nu se mai audă muștele deloc, dar în locul lor să răsară întrebări, idei, inițiative. Să se audă chicote și râsete de copii. Știu că e greu, că sistemul e cum e, că sunt mulți copii, că sunt agitați, cu probleme cărate de acasă, plini de stimuli mai buni sau mai puțin buni. Că salariile sunt mici, hârțoagele de completat multe și automatismele mult prea înrădăcinate. Dar mai știu și că acești copii, generația în care nimeni pare să nu creadă, merită din plin o șansă la chipuri luminoase și pline de încredere.
Citește și
Lipsa de finalitate practică, una din bubele învățământului românesc
Succesul la școală al copilului depinde de implicarea părintelui
Școala nu este garanția succesului în viață
De ce nu se concentrează copilul la învățat? Cauze și soluții
Sursa foto – Freepik.com
