Un soi de retrospectivă de Crăciun

Anul trecut pe vreme asta, scriam despre Primul Crăciun post divorț. Eram mândră de mine, de cum fusesem și în ce punct mă aflam. Credeam că greul trecuse, habar nu aveam că abia atunci începea cu adevărat drumul către vindecare, către mine cea adevărată. Și mai ales ce an mă aștepta, pe mine și întreaga planetă. Mă simțeam bine și într-un fel și eram. Atât cât puteam fi atunci . Pe scala unui termometru cu gradații de la 1 la 10, eram probabil pe la un maximum 5, deși mintea mea vântura fluturi cu aripi de unicorni pufoși. Nu iertasem, nu acceptasem, căutam nici eu nu știu exact ce, în distracții ușurele, fugeam de mine, pentru că mi-era frică de ce se afla sub impresia că sunt bine. A avut grijă pandemia să aflu. Depășisem însă cea mai grea încercare a vieții mele de până atunci întreagă la cap, îmi luasem viața în propriile mâini și reînvățasem să trăiesc, când crezusem c-am ajuns la capăt de linie, iar asta chiar era ceva.

Crăciunul ăsta m-a găsit, din nou, alta, să nu cumva să ne plictisim 🙂

În primul rând, m-a găsit în acceptare. Aleluia, că nici cu gândul nu gândeam. M-a găsit privindu-mi trecutul și pe fostul soț cu detașare, iertare și compasiune. Reale, simțite din miezul sufletului, nu doar la nivel de declarație de intenție. M-a găsit cu o listă clară de intenții și dorințe pentru anul viitor, ceea ce nu mai îndrăzneam demult să fac. M-a găsit capabilă să iau decizii pentru viața mea, chiar și greșite uneori, în virtutea mantrei mele cea de toate zilele „atât pot acum”. M-a găsit chinuindu-mă mai puțin pentru timpul petrecut departe de copila mea,deși aici mai am de lucrat, ca și la înțelegerea că lucrurile nu au cum să mai stea pentru ea și pentru noi „ca înainte”. Asta pentru cine crede că nu-mi mai e greu cu nimic. Îmi mai e cu multe, dar am ajuns să le văd și să le gestionez altfel.

Dacă mă uit la mine cea din decembrie anul trecut, mă iau strâns în brațe pe mine cea de acum

Mă felicit că am gestionat cu bine anxietatea, atacurile de panică și depresia care mi-au dat târcoale în martie-aprilie. Că am trecut de schimbările de job, reducere de venituri, mutare de la zero cu renovare, în plină stare de incertitudine mondială. Că am supraviețuit cu bine, da, da, ăsta e cuvântul, o perioadă nu prea simt că am trăit, dar era fix ce aveam nevoie. Că uneori mi-am dat timp și răbdare și alteori m-am luat de guler și m-am trântit de pământ, în stilul binecunoscut al auto-biciuirii. Mă felicit că am trecut cu bine de Covid – ok, ăsta poate nu e doar meritul meu, dar e și al meu un picuț și că l-am lăsat să îmi arate ce mai am de vindecat. Mă felicit că am făcut pace cu tatăl meu, la mine în minte și în suflet, iar consecința neplanificată și necerută a fost că ne-am petrecut primul Crăciun după niște zeci de ani împreună, ceea ce a fost balsam pentru inimă.

Dar, mai presus de toate, mă felicit că nu m-am lăsat de mine

Am continuat terapia și lucrul cu mine, m-am înscris într-un program de manifestare, care mi-a dat multă claritate și încredere pentru viitor, mi-am acceptat stările și am căutat să văd de unde vin, mi-am mai îmblânzit niște frici, niște demoni, am și lăsat unele lucruri așa, fără să le caut prea mult. Unele s-au rezolvat de a sine, altora le va veni rândul când va fi. M-am bucurat mai mult de lucrurile mici și asta m-a făcut să pot să le visez pe cele mari. Mi-am căutat răspunsurile, dar nu m-am panicat de întrebările fără răspuns. Am fost mai tolerantă cu lumea și cu mine. Mi-am tot căutat misiunea și am crezut de câteva ori că am găsit-o, dar mi-a scăpat printre degete, până când cred că pot spune cu adevărat că am găsit-o. Dar, despre asta, într-un articol viitor. Până atunci, vă las cu optimism și liniște, pe care sper să le aveți în suflete sau măcar să nu încetați niciodată să vi le construiți.

Puterea e chiar în noi 😉

Citește și

Un an de la divorț. Ce am învățat, cum am evoluat.

Oricând îți poți rescrie your hapilly ever after