V-am povestit aici cum a fost la Conferinţa „Disciplină fără dramă”, susţinută de dr. Tina Payne Bryson la Bucureşti. La partea a doua a conferinţei, ”Integrarea creierului la copii” am rugat-o pe una din cititoarele care a câştigat o invitaţie pe blog să scrie experienţa ei din acea zi. Cum a devenit ea un părinte mai bun.
Ceea ce mi-a trimis m-a lăsat fără cuvinte. Este o mărturie atât de sinceră, de autentică, ce adună în ea toate frământările unei mame care conștientizează că a greşit şi este determinată să facă schimbări în relația cu copiii ei, să devină cu adevărat un părinte mai bun pentru ei. M-am regăsit atât de mult în ceea ce a scris Florina, încât după ce am citit mărturia, dacă era în faţa mea aş fi îmbrățișat-o strâns.
Eu cred că despre asta este vorba şi pentru asta ne „luptăm” noi, o mână de părinţi conştienţi. Pentru a avea puterea să ne uităm înăuntrul nostru, să vedem unde greşim, să recunoaştem şi să îndreptăm.
Parentingul nu are nicio legătură cu perfecţiunea, are în schimb mare legătură cu asumarea şi dorinţa de mai bine.
Redau mai jos integral mărturia Florinei Lixandru, o mamă pe care sunt mândră că am cunoscut-o, fie şi pentru scurt timp.
„Sâmbătă, viața mea s-a schimbat. De mult voiam să fac schimbarea dar nu reușeam. De sute de ori mi-am jurat că „nu mai fac..”, dar la prima „scânteie” o luam de la capăt. Acum am primit ajutor. Am primit puterea de a spune lucrurilor pe nume. Și nu de la oricine ci de la celebra Dr. Tina Bryson. Am avut onoarea să particip la conferința ei care a ajuns ca un balsam la sufletul meu.
Am plâns de câteva ori în sală în momentele în care constientizam greșelile mele.
Le știam dar nu le acceptam cu adevarat. Mereu îmi căutam scuze. În prima parte a conferinței nu am reușit pe deplin să mă conectez cu învățăturile ei și să-i primesc sfaturile. Aveam „scutul” activ.
Apoi, când ne-a spus că e în regulă să simți că o iei razna și să nu îți placi copilul în anumite momente, m-am simțit normală și mi-am dat voie să primesc ajutor. Am citit cărți, reviste, bloguri, etc, dar nimic nu a ajuns la sufletul meu așa cum au făcut-o azi cuvintele Tinei. Și acum știu și de ce.
Pentru că ea mai întâi a arătat empatie pentru mine, pentru situația în care mă aflu, a spus că a fost și ea în situații critice de multe ori, că e normal să greșești și să simți că o iei razna.
E firesc să cazi. Toți o părinții o fac. Dar e important să vrei să te ridici.
Am plâns în hohote atunci când ne-a pus să închidem ochii și să spunem cu voce tare că e normal să greșim, că sigur o s-o mai facem dar să fim buni și îngăduitori cu noi, să ne ridicam și să o luam de la cap de fiecare dată.
Mi-am dat seama cât de mult greșesc în relația pe care o am cu fiica mea cea mare, de numai 4 ani. Câteva exemple de greşeli care nu mă lăsa să dorm și mă fac să plâng din nou
O fac să simtă rușinea pentru anumite comportamente în loc să o las să ajungă la sentimentul sănătos numit „vină”. Da, vina este sănătoasă, e în regulă să fie simțită și identificată de copil. Dar are nevoie de ajutorul părintelui ca să o poată face. Eu n-am ajutat-o niciodată.
Nu spun „cum pot să te ajut” (frază magică pentru un copil), ci o pun să se descurce singură „că e mare și poate”. De exemplu: noi ne confruntăm cu situația în care ea cere să fie încălțată iar noi, părinții, o presăm să facă asta singură. Ne-a spus de zeci de ori „pot, dar îmi place să o faci tu”. N-am auzit-o, n-am băgat-o în seamă. Tina a spus că cerea ei se traduce astfel: „Pot, dar vreau să faci tu asta pentru mine, pentru că e atât de plăcut să simt că faci asta, că mă ajuți, că ești aici, că te simt așa aproape de mine”. Și nu, n-o să ajungă o leneșă așa cum mă temeam eu, ci o să se încalțe singură atunci când eu îi voi fi oferit ajutor atât de mult cât consideră ea că e necesar.
Îmi concentrez atenția pe cum să nu mai facă anumite lucruri în loc să încerc înțeleg ce e în spatele acelui comportament.
De exemplu, se scarpină pe față pana își face răni. Până acum n-am făcut nimic să aflu de ce o face, ci am gândit doar strategii ( printre care și lovitul peste mână) prin care să o fac să nu mai facă asta.
Mă concentrez cum să supraviețuiesc unui moment dificil în loc să mă gândesc ce lecție ar putea sa învețe (ea, dar și eu) de pe urma lui.
Îi „comand” să se potolească din plâns sau îi spun că n-are motiv, în loc să fiu lângă ea să îi validez sentimentele, să stau lângă ea, să îi arat cât de importantă e pentru mine chiar și atunci, în acele momente grele.
Țip la ea să nu mai țipe deși știu clar că logica nu funcționează în acele momente de rigiditate sau haos.
Îi țin morală înainte de a ne calma. Deși fierb de nervi și nu gândesc logic iar ea nu e atentă (în mod intenționat) și încearcă să îmi distragă și mie atenția, nu mă pot opri din a-i ține teorie. De cele mai multe ori se iscă alt scandal tocmai pentru faptul că simt că vorbesc cu un perete. Acum știu, înainte de corectare e nevoie de conectare. Să ajungem mai întâi din „zona rosie” în „zona verde” apoi discutăm.
Cel mai prețios sfat pe care l-am primit a fost „Ajută-ți copilul în momentele dificile. Dar ai grijă de tine ca să poți face asta!”
Cum altfel să ai grija de el când tu ca părinte nu ești în regulă. Ia pauze, deconectează-te, citește, dansează, dă o gura de aer proaspăt creierului tău făcând ceva ce-ți place. Abia apoi apleacă-te asupra „problemelor” pe care le are copilul tău. Nu ca să le rezolv,i ci ca să le înțelegi. Stai la nivel cu el, discută, lasă brațele deschise pentru când vrea să se cuibărescă la pieptul tău, tine-l acolo până când simți că respirația lui e degajată, că intreg corpul lui e „moale”!
Ascultă mai mult, vorbește mai puțin! Validează-i sentimentele!
Pe lângă aceste sfaturi minunate Dr. Tina a vorbit și despre creierul copilului nostru. Despre cum funcționează cele doua emisfere și despre cum putem să-l ajutăm pe copilul nostru să le facă să lucreze împreună, ca un tot.
Pentru asta trebuie mai întâi să ne conectam cu el și abia apoi să-l îndrumăm. De exemplu, într-un conflict, mai întâi ne conectăm cu emisfera dreaptă, prin atingeri, ton verbal scăzut, empatie și liniște. Abia apoi răspundem comportamentului prin explicații logice, soluții, planificări și limite. Cu cât îl ajuți mai des să conecteze cele doua emisfere, cu atât mai bine. El o să fie capabil să facă asta singur pe viitor. Dar pentru început trebuie să îi arătăm cum. Noi, ca părinți, suntem arhitecții creierului copiilor noștri.
Mi-am dat seama că nu am oferit până acum copilului meu un atașament sigur ci unul ezitant.
Uneori i-am întors spatele atunci când cerea în brațe sau am ținut-o în brațe de formă, nu ne-am conectat, am lăsat-o să plângă sau mai rău, am forțat-o să tacă, spunându-i că plânge degeaba sau că „asa merită”. Am plâns din nou și mi-am dat seama cât de mult am greșit. Dar Dr. Tina mi-a dat din nou mâna să mă ridic și m-a consolat
Mi-a spus că stilul de atașament se poate schimba în 3 luni. Că pot să redevin un părinte mai bun, „paradisul siguranței” pentru copilașul meu.
Conferința de sâmbătă a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ultimii patru ani, ani fumoși, dar foarte dificili în care am devenit părintele a doua minuni. Cele mai multe greșeli le-am făcut față de fiica mea cea mare dar sunt convinsă ca le-aş fi repetat și cu cealaltă. Știu că îmi va fi greu (nici acum nu mi-e ușor), dar știu că o să reușesc să mă schimb pentru ele.
Mulțumesc Ioana Marinescu pentru șansa la o viață mai frumoasă pe care ne-ai oferit-o. Promit să te țin la curent cu evoluția mea spre un părinte mai bun. „
Eu îţi mulţumesc, dragă Florina! Îţi mulţumesc că mi-ai întărit încrederea că se poate, că schimbarea este posibilă şi stă numai în noi să o facem!
Citește și
Cum să crești un copil curajos și dezinvolt
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți
5 reguli la care nu am renunțat în educația copilului meu
Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?
Pentru o relație bună cu copilul, fă lista de lucruri importante pentru tine
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
