Mică și grasă, cu picioare scurte și cutate, ca de bebeluș în creștere. Trunchi disproporționat, sâni mici și depărtați. A, nu, stai, ăsta e corpul. Acum trebuie să își descrie fața. Doar fața, așa i s-a spus. De parcă ar vrea cineva să audă așa o descriere. Ochii rotunzi, mult prea apropiați și cu siguranță deloc albaștri. De ce ar avea ea ochi albaștri, când se știe că ochii albaștri cer un păr blond-auriu, de prințesă ce așteaptă să fie salvată. Al ei e șaten și aspru, în perfectă potrivire cu bărbia bombată și pomeții ca două bile de biliard. Amintește și de urechile mari, buzele subțiri și alunița aia afurisită, care i-a dat bătăi de cap toată copilăria. O strigau colegii “buboasa” atunci când se plictiseau de “caltaboș”. Niciodată nu s-a considerat frumoasă, iar exercițiul ăsta o face să realizeze că nu e chiar deloc.
Habar n-are ce caută acolo și de ce a acceptat să se ducă. I s-a spus că e un experiment și i s-a promis ceva cu “regăsire de sine”. Nu mai e sigură că vrea asta, dar continuă să răspundă la întrebări. Pare că cineva o desenează. A devenit curioasă. E, hai, că portret chiar nu mi-a mai făcut nimeni până acum. Și așa, pe neve. Vocea de după paravan îi spune că e gata, poate pleca. Să fie atentă că pe drum o să se întâlnească cu o altă femeie. Să se uite câteva momente la ea și apoi să iasă să aștepte pe hol.
După 30 de minute e chemată înapoi în sală și i se pun în față două desene. Brusc, simte lacrimi în gât.
Într-unul e ură, în celălalt iubire. Într-unul întuneric, în celălalt lumină. Unul spune “ești frumoasă”, celălalt urlă “mai bine mori”
E felul în care se vede ea, care se știe de o viață și felul în care a văzut-o o femeie cu care s-a intersectat 2 minute. Minute în care a privit-o cu blândețe și toleranță, așa cum ea nu s-a privit vreodată.
Ochii ei au fost mereu ochii mamei, care au văzut copilul dezordonat și leneș, fără chef de lecții și studiu la pian. Ochii vecinului de la bloc, care au văzut o piticanie urâtă. Ochii învățătoarei, care au văzut o neatentă. Ochii colegelor de liceu, care au văzut o fată ștearsă și deloc de gașcă. Ochii primului iubit, care au văzut nesiguranță și vulnerabilitate. A trebuit să vină o necunoscută, un om de pe stradă să îi arate ce nu a crezut că o să vadă vreodată. Să îi spună că merită. Să îi șoptească “ești mai frumoasă decât crezi”.
De când îți amintești, ai văzut în tine defectele
Ce nu ai, ce e prea mare sau prea mic, ce nu e de revistă, ce e de ascuns sau de retușat în photoshop. Te-ai uitat mereu cu jind la fetele din jur. Mai înalte, mai suple, mai zâmbitoare, cu ochii migdalați și privire galeșă. Te-ai gândit vreodată cum se văd ele? Cât se apreciază? Cât se iubesc? Te-ai gândit cât tânjesc după ce au altele? Poate chiar după ce ai tu.
Felul în care te vezi e felul în care te apreciezi, felul în care crezi că meriți să fii tratată, felul în care o să primești iubire, felul în care o să îți crești copiii.
Tu cum te-ai descrie unui necunoscut?
Inspirația articolului a venit din acest film, care mi se pare un exemplu foarte bun de comunicare reușită.
Citește și
Când ai crezut ultima dată despre tine că meriți?
Exercițiul care mi-a schimbat, la propriu, viața
Eu trăiesc și pentru mine, nu doar pentru copilul meu!
Înainte să fii mamă, ai fost iubita lui. Își mai amintești?
Cum menținem dorința în cuplu?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Geniaaaaal! Doamne, pisico, atunci cand te citesc pe tine mi se face o pofta de scris!
Multumeeesc! Pai, ce mai astepti? Go for it! 😉
Dacă citeam articolul ăsta anul trecut cuvintele imi rămâneau in gât, poate plangeam. Acum, am învățat să mă privesc cu sufletul si nu mă mai judec. Aproape că mă iubesc așa cum sunt.
Minunat! Ma bucur mult ca i ajuns la o asemenea performanta!
Am vazut experimentul asta acum vreo 2 ani si m-a marcat profund. Ma bucur mult ca ai scris despre el, ar trebui inca din scoala sa existe lectii de dezvoltare personala, unde sa existe si modulul „cum sa te iubesti si sa te imprietenesti cu tine insuti” 🙂
Da, e minunat! Si mai este si cel cu mamele si cu fetele. Sunt intrebate fiecare, separat, ce defecte vad la ele, ce ar schimba fizic. Fetele au dat FIX aceleasi raspunsuri ca mamele. E absolut dezarmant sa vezi cat de mult ne influentam copiii, mai ales non-verbal. Multe din femeile alea nici nu vorbisera cu fetele lor despre ce nu le place la ele sau le preocupa. Eu ce sa mai zic, care ma vait toata ziua ca m-am ingrasat ;-D, halal exemplu 🙂
Absolut adevarat. Fiica-mea care azi a implinit 9 ani si e o mica prajinutza (lunga si slaba) e disperata ca poate ar trebui sa slabeasca, ma intrebam uluita de unde vine chestia asta (ea are fizicul lui taica-sau, nu m-a mostenit pe mine, eu sunt mica si indesata) dar sursa e probabil din subconstientul meu, nu al ei… Nici nu mi-a trecut pana acum prin cap, multumesc!
LA MULTI ANI!!!!! O, da, sa stii ca si Ana, care e slabanoaga, se suie non-stop pe cantar si se plange. Oare de unde o fi invatat? Hmmmm. Dar da, si fara sa verbalizam, ne imprumuta cumva „gandurile”. E scary rau, dar real