A plecat la 25 de ani, cu un copil mic în brațe, hainele în saci și speranța în suflet. După cinci ani, zâmbește victorioasă trecutului și își dă seama că a răzbit mai bine decât credea chiar și ea. Astăzi, la povești de viață, Raluca Marcu, blogger la Cocktail de viață, femeia care a avut curajul să plece dintr-o relație toxică, fără să se mai uite înapoi.
-O sa mă pierzi! Într-o zi voi pleca de lângă tine! Te rog, schimbă-te!
-Nu ai pe nimeni. Nici nu o să te ia altcineva. Tu nu te uiți la tine?
Cam așa decurgeau discuțiile între mine și fostul meu soț, în ultimul an de căsnicie. Și îl credeam când spunea că nu o să mă mai ia nimeni, că eu sunt o proastă și o urâtă. Dar am știut și că nu asta visam eu pentru mine atunci când eram adolescentă.
Altfel se comportă un bărbat cu o soție, o mamă, o femeie.
Altele erau principiile mele de viață.
Sunt mamă tânără. Mă rog, sunt mamă de când eram foarte tânără. Până la 30 de ani am avut norocul de a face și învăța multe. Sunt genul de om care se aruncă cu capul înainte, trăiește totul pe pielea lui, apoi merge și spune și altora ,,nu faceți ca mine, doare al dracului de tare”. La 23 de ani îl aveam deja pe fiul meu cel mare. M-am căsătorit cu acte în regulă doar pentru că nu știam să fiu o femeie modernă și am vrut să evit replici de genul „cum, ai copil cu el și nu te-a luat de nevastă? Wow, dar asta este chiar un păcat. Biata de tine”.
La 25 de ani îmi strângeam câteva haine în saci de rafie, câteva jucării pentru puiul meu și mă urcam într-o mașină care mă ducea înapoi în satul unde copilărisem. Nu a fost deloc ușor, cu un copil crescut în anumite condiții, la țară, unde trebuia să țin o gospodărie în spate și un copil atât de mic.
Am știut ce vreau și am fost convinsă că pot.
Nu am mai fost dispusă să mă las jignită de el și mama lui. Îmi făcuseră creierii terci. Nu mă regăseam în stilul de viață mediocru pe care îl duceam. Să fi ieșit la o cafea cu o prietenă însemna că sunt o mamă denaturată. Nu mai suportam să merg cu capul în pământ pe stradă și să îmi plâng amarul din viață în pumni. Nu am vrut să rămân într-o căsnicie în care nu aveam niciun cuvânt de spus, nu eram iubită și respectată. Nu am vrut să crească copilul meu cu concepții greșite despre căsnicie – că femeia nu merită o floare, un sărut, o îmbrățișare. Nu am vrut să rup legătura dintre copilul meu și tatăl lui și nici nu am făcut asta.
Toate visele mele au fost puse în saci de rafie alături de lucrurile noastre și le-am purtat cu mine oriunde m-a dus viața.
Am făcut de multe ori bagaje, am trăit în multe case, am adormit de multe ori plângând, dar niciodată nu mi-am pierdut speranța. Tu poți, femeie! îmi răsună în minte și acum. Și am putut. Și pot. Și aș lua-o oricând de la capăt dacă nu m-aș mai regăsi lângă omul de lângă mine. Nu mi-e frică de divorț, mi-e frică de căsniciile în care iubirea este măsurată în jigniri, violență, neîncredere, teamă și frustări. Nu mi-e frică de viață. E viața mea, construită de mine, după valorile și principiile mele și nu aș mai lăsa pe nimeni să îmi spună ce să fac cu ea.
Tu poți, femeie!
Poți orice, numai poartă-ți visele cu tine în geamantan, în poșeta de umăr, în portofel lângă actul de identitate sau pur și simplu poartă-le în suflet, căci de acolo nimeni nu ți le poate fura!
Eu am putut. Azi am familia la care am visat. Azi nu sunt proastă și nici urâtă. Azi sunt deșteaptă și frumoasă. Azi mă trezesc zâmbind și știu că sunt o norocoasă atunci când văd câtă liniște și armonie domnește în casa mea.
Poți și tu! Tu, cea care azi ești singură, cea care are un copil și crede că nimeni nu o va mai lua. Poți și tu, cea care trăiește într-o relație toxică. Poți să pui punct și să îți urmezi visele. Poate orice femeie să fie fericită pentru că merită!
Citește și alte povești de viață
Săraca, așa tânără și cu burta la gură. Povestea Amine Tomescu
Povești cu flori din țigănie. Poveștile țiganilor florari
Când o mamă pierde un copil, vorbele pot adânci durerea. Povestea Cristinei Buja
Când toți plecau, noi am decis să revenim. Povestea Mirunei Ioani.
De la sclava imaginilor perfecte din reviste, la o viață echilibrată. Povestea Andreei Radu
Endometrioza nu e boala neiubirii. E o boală care te mănâncă pe dinăuntru.
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pexels
Cite povesti de viată poate scrie sau poate povesti sute, chiar mii de femei dar trebuie să ne traim viata frumos să ne bucuram alaturi de o persoana ce ne poate aduce zimbetul pe chip ce știe cind avem nevoie să ne tina de mina,in brate orice femeie merita o mingiiere o floare ce frumos cind pe strada vad un domn chiar in haine muncă dar cu o floare pentru sotie eu ii admir pentru ca in ciuda multor greutati nu uita să-și aduca in viata bucurii mici dar de mare valoare sentimentala ne lipseste multora.
Asa este, ai perfecta dreptate! Multumec pentru comentariu si pentru ca ma citesti. Te imbratisez!