„Anul ăsta tragem tare. E ultimul de școală primară și trebuie să meargă la o școală bună într-a cincea. Acolo e nevoie de calificative mari și dă și-un test”. „Gata, burta pe engleză. Planul e Coșbuc sau ceva similar”. „Ar fi grozav să aibă medie de mate-info, IT-ul e de viitor”. Ascult mirată, dar și c-un pic de admirație discursurile părinților din jurul meu. IT, engleză, programare, drept. Cei mai multe par să știe foarte exact ce vor face copiii lor în viitor. Mai că i-aș ruga să îmi schițeze și mie ceva, așa de bine par să se descurce. Îmi dau apoi seama că eu nu am un plan pentru copilul meu.
O încurajez să își urmeze pasiunea, o ajut să descopere cât mai multe, dar nu am niciun plan
Nu am habar dacă e bine să rămână la școala actuală sau să alegem o școală „vocațională”. Mă întreb dacă e în regulă că nu am insistat cu engleza și dacă va fi mai putea recupera. Mă gândesc dacă facem bine că nu o direcționăm către specializări care se traduc în meserii „bănoase”, ci o lăsăm să facă ce îi place. Mi-e teamă că o să vină într-o zi și o să ne întrebe „de ce nu m-ați obligat să fac X sau Y, ca să îmi fie bine acum”?
Mă gândesc apoi la toți copiii generației mele
Toți avocații forțați, toți inginerii chinuiți, toți contabilii cu suflet de artist. Toți cei care au făcut o meserie de gura părinților și s-au trezit la 35-40 de ani că drumul nu îi mai reprezintă. Că de fapt nu a fost niciodată calea lor, așa că își dau demisia și își descoperă sau urmează pasiunile. Mai toți au avut un plan bine definit de alții și rând pe rând l-au abandonat.
Nu am niciun plan pentru copilul meu
Îmi doresc doar să-i fie bine și să fie fericit. Aș vrea să se dea jos din pat zâmbind și să meargă la culcare cu sufletul ușor. Să găsească ieșirea din orice impas și să își facă potecă acolo unde drumul se-nfundă. Să fie bun cu semenii lui, chiar dacă nu mai e la modă, dar să își apere drepturile. Să mângâie des, dar să „muște” când e cazul. Să câștige cât îi trebuie să își împlinească visele. Să călătorească mult și să descopere lumea.
Să citească, dar să o facă de plăcere, nu forțat. Să își dorească să învețe pentru că vrea să știe, nu pentru un FB sau o notă de 10. Să îi fie drag de școală și de carte, nu să învețe de gura noastră sau de frică. Să testeze experiențe noi, dar să știe când poate fi în pericol și să se retragă. Să nu se oprească din căutare, dar să își găsească stabilitatea interioară.
N-am idee cum se obțin toate astea și cu siguranță nu am niciun plan
Pentru că viața mă-nvață zi de zi că planurile, cu cât sunt mai bine făcut, cu atât sunt mai ușor de demolat. Că azi ești fericit cu toți ai tăi și mâine plângi pe holuri de spital. Că înveți o viață și te decizi într-o oră că nu-ți mai place pentru ce-ai tras. Nu știu dacă e bine să n-ai planuri pentru copilul tău.
Uneori, mă simt o mamă inconștientă. Mă uit apoi la zâmbetul ei, ascult problemele pe care le ridică, mă mir la infinit de ce ne spune din căpșorul ăla de 9 ani și-un pic și-mi trece.
Planul meu e să am încredere în copilul meu. Cine mai e cu mine?
Citește și
Cea mai frumoasă perioadă din viața de părinte
Aș vrea să stăm de mână toată viața
Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin
Spune-i adevărul! Tu ești reperul lui!
Tu cât respect îi arăți copilului tău?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Buna, Ioana! Lumea ar fi mai frumoasa si mai buna daca jumatate din parintii de azi (si de ieri!) n-ar creste (n-ar fi crescut!) niste copii neimpliniti profesional. Lumea e plina de frustati…
Ooo, da, asa este! Pe asta ma bazez si eu si zic ca facem bine. Sper sa nu ne reproseze candva si asta 🙂 Ca de reprosat toti reprosam si am reprosat la randul nostru 🙂 Te imbratisez!