Te iubesc. Să ai o zi bună! Hai, te pupă mama, te iubesc! Ai grijă, te iubesc! Succes, te iubesc! Asta aud eu de luni bune, aproape în fiecare dimineață când o duc pe Ana la școală. Mame elegante, cocoțate pe tocuri și mirosind a parfum fin sau pe stilul mai relaxat, în jeanși sau colanți și ghete, tați la costum și cu servietă sau hippie style, toți se aseamănă prin modul în care își iau la revedere de la copiii lor, prin faptul că după ce îi lasă la trepte, se duc la geamul de la scări și îi așteaptă să le facă cu mâna. Indiferent că plouă, ninge sau e frig. Este modul lor de a-i ajuta să înceapă o zi bună, să treacă peste răutățile colegilor, peste pretențiile doamnei și absurditățile sistemului. Sigur, suntem o mână de oameni care facem asta, poate nu suntem nici 37%, ca tot sunt la modă statisticile și rapoartele, dar mie mi se pare un pas uriaș faptul că aud asta zilnic. Și plec mereu cu un zâmbet pe față.
Deschid apoi netul și zâmbetul se șterge. 67% din părinții din România își educă copiii prin corecție fizică și consideră că o palmă nu este totuna cu o bătaie care lasă urme. Și îmi răsună în urechi din nou te iubesc-ul auzit mai des ca la revedere. Ceva nu „pușcă”, cum spune prietena mea de la Deva. Oare din procentul ăsta uriaș or fi și din cei care spun te iubesc? Oare te iubesc-ul spus la despărțire poate șterge palma dată când „nu a fost cuminte”? Oare proporția de declarații este mai mare decât cea de corecții? Oare copilul care primește o palmă ca modalitate de disciplinare mai crede în te iubesc-ul rostit de părinte? Nu știu să răspund la întrebările astea. Și nici nu vreau să judec. Și eu mă lupt cu impulsivitatea și cu apucături agresive (nu, asta nu înseamnă că le aplic, dar ele sunt în mine și dau să iasă în te miri ce momente), pentru că la un moment dat și eu am fost un copil în educația căruia s-a apelat și la bătaie. S-a renunțat ulterior, dar urmele au rămas. Și zilnic încerc să strunesc nervii și impulsurile și atunci când scap frâiele îmi cer iertare și vorbesc și explic. Și mă întorc în mine. Și caut. Și iert. Și vindec. Și încerc să devin mai bună.
Suntem toți oameni și toți greșim. Dar una este greșeala și alta este să îți lovești în mod deliberat și repetat copilul, ca formă de supunere și educare. Să crezi cu tărie că bătaia te-a făcut om și că datoria unui părinte este să-și strunească copilul prin orice metode. Să aplici palme la fund și tras de urechi în loc de explicații și încercarea de a afla ce se află în spatele comportamentelor copilului tău. Credințele astea nu rimează cu te iubesc. Ele vin din frică. Frica de a pierde controlul, frica de a eșua în misiunea de educare a copilului, frica de judecata socială, frica de a te separa de modelul propriei copilării. Iubirea vindecă multe. Chiar și frica.
Așa că, poate dacă spunem te iubesc mai mult și mai des copiilor noștri, ne închidem mai ușor propriile răni și deschidem și mai multe urechi și inimi. Și uite așa, cu fiecare te iubesc, mai știrbim puțin din 67% și adăugăm un procent de speranță lui 37%.
