Mă uit la ea cum doarme liniștită. A adormit, în sfârșit, iar pe chipul ei nu se citește nimic din agitația care o cuprinde în special seara, din emoțiile cu care se încarcă de la mine, de la ce aude în jur, de la gândurile și frământările pe care știu că le are. Mă uit la chipul ei, încă de copil, deși în ea crește tot mai mult o pre-adolescentă veritabilă și mă întreb dacă reacționez bine zilele astea. Dacă e în regulă să îmi vadă slăbiciunile, fricile, emoțiile. Dacă nu o afectează discuțiile pe care le am la telefon și urechiușele ei de vultur le prind din zbor, oricât încerc să mă feresc. Dacă îi face bine să mă vadă vulnerabilă, agitată, tristă. Mă gândesc ce pot face mai bine, ce pot face diferit. Sunt singură cu ea și mă împart între treaba pe care, Slavă Domnului încă o mai am, cât încă mai am contractul, asistența pe care are nevoie să i-o acord cu deslușitul învățării on-line, cumpărăturile de strictă necesitate, treaba în casă. Uneori ajung la capăt și de răbdare și de energie, de resurse de tot felul, cedez ca tot omul și mă năpădesc toate gândurile de mai sus. Dar îmi dau seama că fac tot ce pot, cu resursele pe care le am, în condițiile date.
Realizez că sunt o mamă normală, care face ce poate în vremuri anormale. Ca noi toate
Mă gândesc la prietena mea care e gravidă și se împarte cum poate între bebelina din burtică și ceilalți doi copii, de vârste diferite, cu nevoi diferite. E apăsată de nesiguranța nașterii în vremurile astea tulburi, de un milion de scenarii și întrebări. Și ca ea sigur mai sunt sute, poate mii de viitoare mame, care se apropie de termen și se întreabă speriate ce se va întâmpla. Mă gândesc la mamele singure pe care le cunosc și care sunt zilele astea măcinate de întrebarea – Ce se face copilul meu facă mie mi se face rău sau pățesc ceva în casă? Al meu teoretic e mare și știe să își sune tatăl în caz de orice, dar sunt multe mame singure cu copii mici, care nu știu încă ce să facă în situații de urgență. Mă gândesc la mamele care au de făcut tratamente pentru afecțiuni grave și care pleacă mereu la spital cu frica în suflet pentru copilul la care se întorc acasă. Mă gândesc la mamele care nu pot sta acasă, pentru că sunt obligate să meargă la serviciu și își lasă copiii singuri sau în grija taților, cu aceleași provocări legate de învățarea asta on-line, plictiseala și agitația care ne apucă și pe noi, adulții, de atâta stat în casă și nevoile fiecărei vârste.
Mă gândesc la toate mamele pe care le cunosc și mă întreb dacă sunt bine, dar parcă abia am timp să îmi dau seama dacă sunt eu bine și ce înseamnă binele ăsta acum. Ce știu sigur e că fiecare dintre ele face tot ce poate cu resursele pe care le are. Că fiecare caută să își protejeze copiii cum se pricepe și știe mai bine, să îi hrănească, să îi ajute la teme, să se joace cu ei atât cât o mai ține energia.Și mai știu că fiecare dintre noi se întreabă la finalul zilei dacă a făcut destul, pentru ca a doua zi să o ia de la capăt și să se pupe în oglindă singură pentru câte a reușit să facă.
Aparent nu prea avem ce face zilele astea decât să stăm, să așteptăm și să sperăm
Că primăvara nu-i chiar definitiv compromisă, că lucrurile se vor rezolva cumva și chiar dacă nu vom mai fi la fel, poate vom fi mai conștienți, mai buni, mai recunoscători. Că ne vom uita mai des la copiii noștri cu îngăduință și la noi cu apreciere pentru ce facem și cum ne descurcăm cu ei.
Mă duc să stau lângă copilă, că de dormit nopțile astea îmi iese tot mai greu. Să o strâng tare în brațe și să îi șoptesc ca prin vis că nu sunt decât o mamă normală care face tot ce poate în vremuri anormale. Că o iubesc și o să fac tot ce îmi stă în putere să o protejez. Ca noi toate.
Credit foto – Olishka Photography
Citește și
Viața în vremea virusului. Cum să nu ne pierdem speranța în toată nebunia generalizată
Certitudinile mele sau de ce mă dau jos din pat dimineața
Mame cu doi copii, jos pălăria pentru voi!
E atât de mișto să fii mamă de fată
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.
