În momentul ăsta, când ziua de lucru e gata demult pentru oamenii „normali”, eu am deschise 12 taburi pe laptop, fiecare pe altă temă. Jonglez între articolele și proiectele blogului, discuții pentru un eveniment pe flori pe care sper să bat palma, deși mă va solicita la maximum, atelierele de finalizat pentru Săptămâna Altfel, un cont de Facebook pe care îl administrez și planificarea unei vacanțe la care ne tot chinuim de o grămadă de timp.
Programul zilei mele arată la fel. O comutare automată de la o treabă la alta, de la un rol la altul
Mă simt ca un alergător la un maraton imaginar, care de multe ori nu știu dacă și când se termină și a cărui linie de finish se tot mută dintr-un loc în altul. Uneori mi-e teamă să nu mă încurc, să nu uit, să nu gafez iremediabil. Alteori mă întreb cât o să mă mai țină. Mintea, corpul, spiritul.
Nu mă plâng, e o alegere și mi-o asum. Știu că din exterior se vede frumos. Nu am șefi, nu am program, nu am griji. Nu se vede însă că nici banii nu intră la fiecare final de lună, indiferent de cât am muncit sau nu. Uneori nu intră deloc, că atâta am produs luna respectivă, asta nu înseamnă că nu am muncit. Nu se vede că noaptea e de multe ori zi, dar ziua nu e niciodată noapte. Că orice reușită are în spate o tonă de eforturi sau că uneori mi-ar mai trebui măcar o pereche de mâini și una de picioare. Nici că oboseala, mai mult cea psihică, că aia e cea mai păcătoasă, mă doboară și mă aruncă în cele mai negre gânduri.
Multă lume mă întreabă dacă merită. Câteodată și eu mă întreb asta
Îmi răspund atunci când pot să spun da oportunităților care apar, proiectelor în care mi-ar plăcea să mă implic, invitațiilor la evenimente care mă interesează la care pot să particip. Atunci când îmi pot ajuta mama să nu treacă complet singură prin bătrânețile bunicii și pot să merg să o duc sau să o aduc de la spital. Atunci când o pot lua pe Ana de la școală și o pot duce la activități, chiar dacă simt deseori cum statul în trafic îmi omoară lent neuron cu neuron. Merită și atunci când citesc comentariile de la voi, când îmi spuneți că vă ajută ceea ce citiți pe blog, când mi se spune că sunt inspirație pentru alții.
Mi-ar plăcea să spun că merită și câte o plimbare în parc sau o cafea lungă cu prietenele, dar asta nu se întâmplă aproape niciodată. Că așa e omul. Când nu poate, zice că ar face marea cu sarea, iar când i se oferă și marea și sarea continuă să pună singur biciul pe el, Dumnezeu știe pentru care motiv.
Deși viața mea pare fantastică, în realitate sunt doar un om care își plătește libertatea și răzvrătirea împotriva „sistemului”
O plătesc cu insecuritatea financiară la fiecare final de lună. Cu renunțări, pe care am ajuns să nu le mai consider așa, ci economie de resurse și trăit mai conștient. Cu haos și lipsă de structură – desigur, asta mi se datorează exclusiv mie, sunt oameni care reușesc să se organizeze foarte bine pe cont propriu. Cu întrebări permanente despre viitor.
Cu o căutare care nu se termină niciodată, pentru că libertatea vine cu dorință de nou, de cunoaștere și schimbare
Deși uneori mă întreb și eu dacă nu cumva fac prea multe, din ce în ce mai des îmi dă târcoale gândul să mai fac ceva. Dar, despre asta, într-un alt episod 🙂
Citește și
Cum se vede versus cum se simte realitatea mea
Exercițiul care mi-a schimbat, la propriu, viața
Bine cu mine. Exercițiu de prezență conștientă
Tu mai știi cum miros salcâmii?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Inteleg, am de 20 de ani o profesie liberala, uneori ,,produc,, alteori nu, oricum nu cat crede lumea din jur. O linie subtire intre bucuria independentei si grija facturilor de maine, poimane si a vremurilor in care voi fi batrana, Ma antrenez sa raman tanara , macar la spirit.
Pai, măcar spiritul sa nu moara :-). Mult spor, Mihaela!
M-ai pus pe ganduri, Ioana! Iti inteleg fiecare ingrijorare, neliniste, speranta… pe care ni le-ai transmis. Iti doresc tot binele din lume si, dupa cum ti-am mai spus-o…pentru mine esti un model! Te imbratisez!
Iti multumesc, Nico! Te simt aproape! Te imbratisez!
Eu sunt sigur că toate eforturile tale vor fi răsplătite! Doar cine nu muncește, nu are parte de rezultate. Și aș mai vrea să îți spun ceva. Cum ar fi o poveste de succes, dacă nu ar fi cu bune și cu mai puțin bune? Peste ceva timp, îți vei aminti zâmbind de toate aceste lucruri. Știi cum spune Tibi Ușeriu? „Când simți că nu mai poți, mai poți puțin”. 🙂
Da, absolut, mereu se intampla ceva care ma face sa mai pot putin :-). Te imbratisez cu drag, om bun!
Au fost zile cand am zis că renunt si la blog si la fb dar apo privesc in urma si imi zic ca e pacat de tot ce am facut până acum. Asa ca ma mai bag in cate ceva xat sa nu stiu ce sa fac mai intai.
Te foarte inteleg. Dar eu la odihna de noapte nu aa renunta. E musai să fii organizat cand lucrezi pentru tine.
Multumesc pentru ca ma intelegi si empatizezi. Asa e cu noi, astia, freelanceri, plangem unul pe umarul celuilalt :-). Mie nu mi-a dat inca prin cap sa renunt la blog, desi recunosc ca ma intreb de multe ori daca merita :-))))