Now Reading
Stop! Dacă eu nu am grijă de mine, cine o să aibă?

Stop! Dacă eu nu am grijă de mine, cine o să aibă?

Am fost azi dimineață la un spital de stat, pentru un control. În mod normal, dacă eram chemată la ora opt, atunci intram, doar dacă nu apărea vreo intervenție urgentă la care doctorița mea trebuie să fie prezentă. Astăzi am intrat după două ore, timp în care am stat la triaj și apoi am asistat neputincioasă la toată degringolada pe care virusul ăsta a produs-o unui sistem și așa vai de capul lui. Spre deosebire de ce am auzit prin alte spitale, aici păreau că se respectă regulile, cel puțin în interior, că în curte numai distanțare și protecție nu era. În fine, m-am bucurat că am ajuns să intru și mi-am făcut treaba. Nu bubele sistemului medial sunt subiectul aici, nu de alta, dar n-am termina nici la Crăciun.

Cele două ore mi-au dat prilej de reflecție, chiar dacă am și butonat destul, ca tot omul modern într-o situație de așteptare

Mi-am dat seama că, ușor ușor, organismul meu începe să cedeze. Că își pun amprenta stresul, oboseala, nervii, incertitudinea, frica de viitor, groaza de situația asta total nouă, care da, teoretic nu mai e nouă, dar practic se mai simte așa uneori. Am slăbit fulgerător și m-am îngrășat tot așa, câteva luni mai târziu, pentru că am ajuns să mă îngraș și dacă respir, probabil organismul își cere drepturile. Nu mai am orar de mese, de somn, mănânc aiurea și haotic, dorm câteodată neîntoarsă, dar de cele mai multe ori cu pauze mari de ochi pe pereți sau trezit de la cinci dimineața.

Deși am evoluat mult și am învățat enorm de multe despre mine, deși realizez în fiecare zi cât de puternică am devenit, deși am făcut lucruri de care nu mă simțeam capabilă nici într-o mie de ani, îmi dau seama că neacceptarea, orgoliul rănit, neînțelegerea, durerea până la urmă, au lăsat urme adânci, care acum încep să se arate.

Organismul meu s-a dat peste cap total și am nevoie de analize amănunțite. Nimic grav, sper, dar totuși neplăcut. Dincolo de grijile legate de bani, stres, timpul pierdut  și întrebările care ne macină pe toți când ne confruntăm cu situații medicale, pe mine m-a bântuit ciuda. Oftica aia că am fost și sunt atât de slabă încât orice se întâmplă în viața mea, oricâte realizări am, oricâte mâini și inimi mi se întind, uneori mai stau și plâng pe lângă ruine, incapabilă să accept că ce a fost a fost, trecutul e trecut și e cazul să îl las acolo.

Din fericire, ciuda asta a stat puțin prin zonă. De, n-oi fi lucrat eu degeaba atât cu mine 🙂

I-au luat locul blândețea și acceptarea faptului că uneori încă mi-e greu să accept. Conștientizarea că nu-s mereu așa bine cum mă cred și că e absolut în regulă să fie așa. Că după fiecare nou “picaj” mă ridic un pic mai puternică ca data precedentă și pot un pic mai mult. Că pot și intenționez să înlocuiesc “vreau să trec peste asta odată” cu “o să trec peste asta complet când voi fi pregătită cu adevărat”. Că mă pot aprecia, îmi pot vedea progresele, îmi pot evalua micile și mai marile succese, pot să văd ce e bun în viața mea și ce merge, că Slavă Domnului merg o grămadă, că pot aprecia ce am și ce am primit în ultima vreme și da, că pot să accept că e posibil să mai fiu încă bușită o perioadă.

Dar, dincolo de orice, a apărut conștientizarea că dacă eu nu am grijă de mine, nimeni nu poate avea

Degeaba fac terapie, degeaba merg la grupuri de suport, degeaba citesc cărți motivaționale (bine, nu prea citesc, mai mult mă chinui) , degeaba primesc înțelegere și sprijin emoțional și moral, acceptare și tot ce trebuie, dacă nu pun și eu un pic osul la treabă. Dacă nu fac bruma aia de efort, să trag un pic de mine, când tendința e să stau în suferință și victimizare.  Știți voi, ca atunci când te ridici să te duci la sală când ai avea chef să rupi în două un burger cu cartofi prăjiți. Cam așa și cu asta. Dacă suferința e cărarea bătută în copilărie, și cam e în copilăriile tuturor, din varii motive, e nevoie de ceva efort ca, atunci când ți se întâmplă ceva aducător de suferință mare, să spui la un moment dat Stop! și să cauți calea liniștii și a fericirii cu adevărat.

Și de regulă ajungi să spui Stop! când ești “lovit” la sănătate și o cam bagi pe mânecă

Când realizezi că e ori laie ori bălaie, că ori pui capăt suferinței mai rapid, ori alegi să te umfli în continuare, să ai organismul dat peste cap, să te doară diverse și, Doamne ferește, să ajungi la chestii mai nasoale. Nu de alta, dar nu știm ce ne mai așteaptă și spitalele nu-s tocmai locurile ideale să ne petrecem timpul zilele astea 🙂

Lăsând gluma la o parte, da, e ok să nu fii bine o perioadă, e ok să mai cazi, e ok să îți vină câteodată să te duci pe câmpii, chiar dacă a trecut destul timp (chiar, cine poate hotărî cât e destul?). E ok să fii și victimă, e ok încă să supureze orgoliul. E ok, dar, la un moment dat, când organismul începe să țipe, e cazul să îl asculți, să te ridici de pe canapea și să faci efortul.

Că dacă nu tu, atunci cine?

Citește și

See Also

Două mutări în mai puțin de zece luni. Ce s-a schimbat în timpul ăsta?

Ziua în care am realizat că nu mai vreau să schimb pe nimeni

De la chemat salvarea la dans cu mătura prin casă

Lecția lui 2019, puterea e în tine

Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Copyright Ioana Marinescu Sima 2020 | Branding & Website realizat de Ama Mihaescu CREATIVE STUDIO 

Scroll To Top