Eu am spus stop de dragul mamei, tu spune de dragul tau!

Alo, mama, sunt în Cișmigiu, sunt plină de sânge, mi-e frică. Cum e pentru o mamă să audă asta de la copilul ei? Atunci doar bănuiam, acum știu. Eram foarte tânără și foarte naivă. Credeam că îmi găsisem iubirea vieții. De fapt, eu nu mă iubeam deloc și căutam confirmări în exterior. Mă consideram neatrăgătoare și complet incapabilă să îmi găsesc un iubit. Nu știu de unde îmi venise ideea că dacă nu aveam o relație stabilă la 20 de ani, o să rămân singură toată viața.

Mi-am creat o poveste în care Făt-Frumos mă salva. Nu de balauri, ci de frica mea de neiubire

De fermecată ce eram, nu am văzut crizele de gelozie. Am considerat dovezi de iubire cererea de a rupe toate fotografiile cu primul meu prieten, iubire frumoasă, pură, de copii. Și acum regret că nu mai am amintirile alea. La fel am crezut că sunt și accesele de furie când vorbeam la telefon cu orice posesor de sex masculin.

Eu nu sunt o fire docilă și supusă, așa că reacționam, mă revoltam, îmi ceream drepturile. Ne certam așa cum respiram. Doar că din ce în ce mai violent, cu veselă spartă, lucruri aruncate, plecări furtunoase. Chiar și mintea mea, total neclară și strâmbă la momentul ăla, începuse să tragă un semnal de alarmă.

 Împăcările dulci-amare mă amăgeau să rămân de fiecare dată

Eram într-un cerc vicios. Îmi dădeam seama că nu e ok, că iubirea nu urlă, nu aruncă, nu jignește, nu rănește, dar nu puteam pleca. Ajunsesem să consider normalitate ceea ce trăiam.

Până într-o zi, când ne-am întâlnit în parc pentru a mia discuție. De câteva luni, tot așa o țineam. Ne certam și plecam, ne împăcam cu promisiuni și jurăminte, iar în câteva zile o luam de la capăt. Slăbisem ca un ogar, nu puteam mânca, hainele stăteau ca pe gard. Mama se uita neputincioasă la mine și mă ruga să mă gândesc că sunt tânără, am viața în față, o să mai găsesc atâția băieți. Nu s-a terminat planeta, în schimb sănătatea mea are o limită. Mi-era milă de ea, o simțeam că suferă și își face griji.

Ne-am întâlnit în Cișmigiu. Mi-a adus o pereche de cercei de împăcare. Eram fericită. Poate totuși aveam o șansă. Apoi, din senin, au început iarăși discuțiile, care au degenerat în ceartă violentă. Se înserase. Nu mai știu ce am zis, nici ce am făcut. Mai știu doar locul în care eram – ani de zile nu m-am mai putut apropia de acea alee. Deodată am simțit o durere puternică și un gust metalic în gură.  Nu îmi simțeam nasul și când mi-am atins fața, mâna mi s-a umplut de sânge. M-am speriat și am fugit spre lumină.

Se spune că în cele mai grele momente, oamenii își strigă mama

Eu am băgat mâna după telefon și am sunat-o. Nu m-am gândit la nicio altă persoană pe care aș fi putut să o chem în acel moment. A venit, săraca, într-un suflet. Nici nu știu cum o fi plecat și cum o fi ajuns. M-a luat în brațe, m-a urcat în taxi și m-a dus la spital. Din fericire, nu era decât o leziune de suprafață.

Aveam fața tumefiată și sufletul făcut bucăți

Fața s-a acoperit cu fard și s-a vindecat în câteva săptămâni. Săptămâni în care am avut puterea și tăria să spun „nu” rugăminților de a mă întoarce. Să apăs butonul roșu al telefonului la apeluri. Recunosc sincer, am făcut-o pentru mama. Pentru durerea și spaima ei, pentru că știam cât suferă și cum ar fi stat cu inima în gât de fiecare dată când m-ar fi știut din nou lângă cel care mă lovise. O iubeam prea mult să o mai fac să treacă prin încă un apel.

Pe mine nu mă iubeam destul cât să spun „stop”

Atunci credeam că nu merit, că eu sunt de vină, că nimeni nu o să mă mai considere demnă de iubit. Aveam sufletul așchii și mintea tulbure. Am avut norocul ca sufletul să îmi fie vindecat  de cine era sub ochii mei și eu nu îl vedeam. De omul care a avut răbdare și m-a ajutat să iert și să vindec. A fost lângă mine fix atunci când trebuia și nu a mai plecat niciodată.

Acum știu că merit să fiu iubită și respectată. Că merit să primesc flori fără motiv, să fiu răsfățată și alintată, ajutată și acceptată cu defecte și calități. Că poveștile frumoase nu au limită de vârstă și dată de expirare și că fiecare femeie merită să trăiască una.

Cu condiția să considere și ea că merită și să spună „stop” de dragul ei.

Probabil că ăsta a fost cel mai greu articol al meu de până acum. L-am scris ca susținere a campaniei „Mami, de ce plângi”, inițiată de Raluca Bădița și care își propune să ajute femeile abuzate să conștientizeze  că NU este normal să fie jignite, înjurate, bătute, umilite. Mai multe despre campanie aflați pe blogul Ralucăi, Cocktail de viață.

See Also

Patru cărți care m-au inspirat vara aceasta

Citește și

Tu poți, femeie! Poți să pleci și să fii fericită!

Femeie, nu îți vinde sufletul pentru dragostea lui!

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Pexels.com