-Mamă, am primit o cutie de bomboane. O împart cu voi. -Nu e nevoie, mami, păstreaz-o tu, că noi avem destule și nu mai vrem atâtea dulciuri. – Uite, am luat o prăjitură. Luați și voi jumate. – Mama, mănânc-o liniștită, te rog. – Am primit din Bucovina cozonac din ăla bun. Eu iau o felie și restul vi-l dau vouă. -Nu, mama, nouă ne dai o felie să gustăm și restul îl mâncați voi. Cam așa se desfășoară discuțiile mele cu mama. Vă sună cunoscute infuziile astea de spirit de sacrificiu?
Generația părinților noștri suferă de spirit de sacrificiu
Mama, Buni, socrii mei nu pot băga o bucățică de nimic în gură până nu știu că mâncăm și noi, chit că în momentul ăla ne aflăm în celălalt capăt al orașului. Mama, în rarele ocazii când merge undeva în vacanță singură, se bucură doar până la un punct, pentru că nu suntem și noi cu ea. Socrii mei, pe vremea când trăiau în Italia, deși copiii lor erau mari și nu duceau lipsă de absolut nimic aici, aveau un nod în gât de fiecare dată când vizitau ceva sau aveau o experiență frumoasă.
Buni a mea, pe vremea în care profesa, păstra bomboanele cu care o tratau copiii de zilele lor și mi le dădea mie. La masă, bunicii aleg bucata cea mai bună de friptură pentru Ana, apoi ce e mai bun, dar nu chiar cel mai bun 🙂 pentru noi, iar lor ce le rămâne. Iar eu simt că înnebunesc când îi văd. Știu că se trage din anii de lipsuri, de cozi, de frustrări. Știu că are în spate cele mai bune intenții.
Dar are și multă neiubire de sine și spirit de sacrificiu inutil
Toți merităm să primim ce este mai bun. În momentul în care devii părinte, nu încetezi să exiști. Nu respiri prin copilul tău. Ai în continuare nări și plămâni. Și inimă și gusturi și simțuri. Ai în continuare drepturi. Dreptul la bucurii, dreptul la timp liber, dreptul la răsfăț.
Cu toții ne dăm la o parte, într-o măsură mai mică sau mai mare, atunci când devenim părinți. Luăm din timpul nostru și-l dăm lor, luăm din distracțiile noastre și le dăm lor. Ne luăm o bluză în minus ca să le luăm lor rochița cu paiete, care se asortează așa bine cu ghetele roz. Mergem la munte, la schi, să învețe copilul și sporturi de iarnă, în loc să alegem nu știu ce vacanță exotică în doi. Și nu simțim că ne sacrificăm, ne vine firesc. Important este să o facem asumat, conștient și echilibrat.
Eu nu mănânc cu noduri atunci când copilul meu nu e în preajmă
Dacă primesc o prăjitură, o mănânc fără resentimente. Dacă poftesc la ceva, îmi iau și nu, nu îi opresc și ei. Îi dau dacă e cu mine și dacă vrea sau poftește. Dacă nu, nu (Doamne, ce mă mai ceartă mama :-)). Mă bucur de un film bun și dacă sunt singură, de un cântec pe care îl ascult când sunt în mașină, de o carte bună citită în baia cu spumă, după ce se culcă. Uneori, când sunt singură, mi se întâmplă pur și simplu să stau. Mă educ în sensul ăsta, pentru că îmi vine tare greu să mă vindec de spiritul de sacrificiu.
În capul listei sunt cumpărăturile pentru ea, dar sunt zile în care mergem în magazine ca să îmi cumpăr doar mie ceva. Nu îi convine, dar îi explic că am fost de atâtea ori la cumpărături de haine mici, acum e și rândul meu.
Dându-mi atenție și mie o învăț mult mai mult decât sacrificându-mă pentru ea
Îmi iau bărbatul de braț și ne bucurăm de o masă împreună în oraș. De o ieșire la Therme și singuri – da, chiar și la Therme, pentru că pe ea o ducem de un infinit mai multe ori. De o plimbare în doi prin parc, fără să fim cu ochii roată și simțurile alerte. Nu ni se întâmplă des, dar atunci când ni se întâmplă, ne bucurăm cât putem de experiențele fără ea.
Respirăm și trăim și singuri, chiar dacă mai frumos e în trei
Pentru că este sănătos să ne îndepărtăm de spiritul de sacrificiu cu care am fost crescuți și să ne regăsim pe noi, cei care eram înainte să devenim părinți.
Tu ce faci pentru tine sau pentru cuplu atunci când ești om, nu doar părinte?
Citește și
Cum menținem dorința în cuplu?
Cum îți poți îmbunătăți relația de cuplu?
Ai grijă de tine. Sfaturi de la Dr. Oz
Cum am slăbit cu X-Body și dietă echilibrată
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Ma bucur ca ai atins subiecrul asta !Eu aici in Germania am vazut ce inseamna sa ai grija de tine chiar daca esti mama.Soacra mea este nemtoaica si la inceput am crezut-o nepasatoare dar cu timpul mi-am dat seama ca intreaga ei Energie se trage din timpul pe care si-l rezerva:sa iasa cu prietenele,sa doarma la pranz,sa citeasca o carte,sa vada un film la Cinema s.a.s.m.d.Diferenta dintre bunicii de aici si cei din romana in General e de la cer la pamant.Cei din Romania (si in General din tarile sarace) se sacrifica total in timpce cei din Germania au grija si de nevoile lor fara ca relatia cu cei mici sa fie afectata.
Da, asta am observat si eu in Italia, inca dinainte de a avea copii. Oamenii in strainatate au o disponibilitate mult mai mare spre a se ingriji si a-si acorda timp si respect.
Foarte bun articol, mie mi se pare că noi suntem generația care în sfârșit învață să se prețuiască întâi pe sine, pentru a-i putea învăța și pe copii să se prețuiască. Doar ei învață cel mai mult din exemplul părinților, ce să învețe dacă tu ca părinte nu mai ai identitate… Eu le explic copiilor mei că nu suntem niciunii mai importanți, toți patru suntem membri aceleiași familii, cu drepturi egale și e și sarcina lor să ajungă la un algoritm în care să fie toată lumea fericită, inclusiv în cazul puiului fript care are doar două picioare deși noi toți patru suntem amatori (glumesc, dar înțelegi exemplul, dacă i-aș învăța că în mod necondiționat ei primesc ce e mai bun și părinții se sacrifică, nu o să aibă talentul necesar să te convingă de ce e rândul lor la un copan sau să aibă starea mentală să accepte că uneori trebuie să facă și ei compromisuri) 😀
Exact, Simona, asa este! Initial articolul se numea „Bucata cea mai buna de pui” 🙂 dar mi s-a parut prea plastic totusi. te-ai fi potrivit la fix tu cu puiul tau :-))))
Pe voi va ajuta mult si faptul ca traiti in alta cultura, la noi inca musteste spiritul asta de sacrificu si bunicii nu ajuta deloc :-)))
Hahaha, super! Gând la gând 😉
Și da, ai dreptate, aici ne ajută în sensul ăsta și societatea și școala… ca norocul, pentru că în mine și în părinții de generația mea e foarte adânc înrădăcinat instinctul de a pune copilul pe primul loc. Trăind printre alții care te învață că „happy parents make happy kids” iți dai seama mai bine 🙂
Offff… Si-atat!
Mi-ai amintit de o discutie de zilele trecute cu ai mei, in care ii rugam sa deschida ochii si sa se bucure de viata…
Da, din pacate este f greu pentru ei la varsta aceasta sa schimbe niste mentalitati atat de vechi… 🙁
tocmai pentru a avea si acel minim timp pentru mine eu mi am taiat de pe lista o multime de alte preocupari. asa ma pot bucura de o carte, de un film cu soțul, fie si pe canapeaua din sufragerie.
nu cred in sacrificarea proprie pentru copil dar cred si imi doresc sa vad empatie de la cei din familie. adica nu mi ar parea rau sa vina mama la mine cu o oala cu mancare fara sa ii fi spus eu inainte, sa ii fi dat 10 telefoane si indicatii :). dar, asa cum spui si tu, gesturile sa fie facute pentru ca vrei si simti nu pentru ca trebuie. adica daca ii opresc copilului o bomboana o fac pentru ca simt ca l ar bucura si vreau sa i fac bucuria aia nu ptr ca renunt la bucuria mea ca asa se face.
sper ca am fost coerenta ca am multe idei in cap si cam dau navala :)))
Asa este, important este sa gasim echilibrul si sa nu ne pierdem nici pe noi ca parinti, nici pe noi ca indivizi.