Ana, unde e puloverul? Ridică spre mine cea mai suavă privire, îmi trântește un zâmbet cu toți dinții și scoate un Ups! ștrengăresc printre ei. Cred că e la pian. Sau poate la semi. Sau în clasă. De fapt…nu prea știu unde e. Asta e o discuție zilnică la noi în casă. Subiectul se schimbă. Adidași pierduți, căutați în toată școala, cu femeile de serviciu și bodyguarzii, descoperiți după câteva zile în mașina bunicului. Pulovere rătăcite, vreo 4. Plușuri pierdute, după care s-au vărsat lacrimi multe. Chiar și carnetul de elev a fost dispărut pentru vreo 2 luni, noroc că a apărut miraculos, chiar când mergeam să cumpărăm altul.
Pe cât e de dulce, empatic și deștept copilul meu, pe atât e de uituc și împrăștiat
Pierde, rătăcește, lasă haos în urma ei, nu are noțiunea timpului deloc. Când e de ieșit pe ușă, ea fie își face părul și e pe jumătate dezbrăcată, fie își amintește că are nevoie la baie, fie se întoarce de pe scări că a uitat nu știu ce. Uneori, ne amuzăm și facem haz de necaz, alteori ne apucă nervii. Mai mult pe mine, că Pisicul consort e Zen. Și el e la fel – da, știu, eu cu ce am greșit totuși, nu? 🙂
Am încercat de toate. De la vorbit, explicat, până la certat, sau mai degrabă răcit gura de pomană
I-am pus bilețele în penar cu ce are de verificat/recuperat când pleacă de la școală. Funcționează pe termen scurt, important e să le vadă și să nu uite de ele.
Îi spun mereu câte minute mai avem până plecăm și o impulsionez să facă ce știe că are de făcut într-un timp limită. Nu prea merge, tot în ritmul ei se desfășoară lucrurile și tot într-un suflet ieșim pe ușă.
Pe moment m-am obișnuit cu situația, nu știu dacă e bine, dar e singurul mod în care îmi protejez nervii. Nu pot însă să nu mă gândesc în viitor și să nu mă apuce panica. Aoleu, dacă rămâne așa? Dacă o să fie o împrăștiată și o întârziată toată viața. Eu obișnuiam să fiu mama rigorii și freak controlul în persoană. M-am relaxat mult, uneori prea mult, că între Ana și Pisicu altfel nu rămâi cu mintea limpede, dar totuși o perspectivă din asta nu mă încântă. Da, îmi asum, am pus o mie de etichete în articolul ăsta, asta e, nu toți suntem perfecți mereu :-).
Am apelat, ca întotdeauna, la specialist și am întrebat-o pe prietena mea, Gabriela Maalouf, psihoterapeut și practician NLP ce e de făcut cu un copil care uită, pierde și întârzie mereu. E de făcut ceva sau doar îl acceptăm și iubim?
Cu siguranță, ne iubim copiii în orice circumstanță, indiferent de tipul lor de temperament sau personalitate. Din fericire, a fi ordonat sau organizat este mai degrabă o deprindere.
Oricât de exuberant și plin de energie ar fi micuțul nostru, abilitatea de a tine minte ce are de făcut, unde își pune lucrurile poate fi învățată.
Evident, prima metodă este propriul exemplu. Povestim fiecare pas pe care îl facem și de ce e important pentru noi. Copiii au nevoie să știe de ce facem lucrurile, care este beneficiul. Aceasta deprindere poate lua timp în a o perfecționa. Putem vedea miracolul în viața de adult, chiar. Dacă suntem perseverenți în a îi susține deprinderea acestei abilități, rezultatele apar la un moment dat.
Pentru starea de bine a părintelui, ar fi bine să nu își seteze așteptări
Adică să nu se gândească că va fi totul perfect până la vârsta X sau dacă nu apar schimbări să renunțe. Ma gândesc ca poate Minunea ta Ana este o persoană auditiva, iar bilețelele nu sunt foarte eficiente. Ai putea să-i confecționezi un calendar de rutină: trezit, spălat, mâncat, îmbrăcat, iar la fiecare parte îndeplinită sa poată apăsa un buton bifă care să scoată un sunet. La un moment dat, copiii auditivi știu dacă au pierdut un sunet pe drum.
Tot asa putem găsi soluții pentru copiii kinestezici, găsindu-le bife foarte fizice. Știu ca nu e ușor ce spun, dar este soluția cea mai prietenoasă.
Durează și e nevoie de timp și perseverență, dar nu este toxică precum cearta sau critica.
Pff, da, uite că la asta nu mă gândisem. Interesantă soluție. I sa pun eu Pisicul consort la treabă, să confecționeze remindere pentru mândră, doar doar și-o aminti să își adune toate lucrurile.
Voi cum faceți? Aveți vreun copil care uită, pierde și întârzie în bătătură?
Citește și
Cât avem voie să decidem pentru copiii noștri?
Cum îmi ajut copilul când îi e greu? Mici trucuri de relaxare și liniștire
Cum trezim copiii dimineața, altfel decât cu greu?
Cinci jocuri care dezvoltă inteligența emoțională a copilului
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Imagineaza ti tot ce ai povestit tu despre iesitul din casa si cu un titirez de doi ani prin preajma care trebuie si el imbracat, strunit, scos pe usa.
si eu cred ca va mai dura ceva vreme pana cand ei vor fi atenti la aspectele astea care pentru noi sunt importante dar pentru ei nu sunt. tot ce avem de facut este sa le amintim cat de des se poate. ei pur si simplu uita. oricat de greu ni se pare noua sa intelegem cam asta e adevarul.
asta e, uneori ne mai enervam, alteori ne amuzam.cum ai zis si tu, nu putem fi perfecte. si cand mai e si un consort prin preajma… care e fix ca un copil …
A, bun, deci si la tine la fel 🙂 Doar ca si cu un copil de doi ani in plus 🙂
Aberatii de psiholog.
Fata draga, Pisica pe sarma, doar prin crestere se rezolva aceste probleme, sa le zicem „intarzieri”.
Posed un astfel de copil, care in ruptul capului nu ar face ce aude. Uneori mi-a si zis, te aud, dar nu vreau. Nu am luat-o ca pe o obraznicie, si m-am uitat la ce facea.
Nu pentru ca sunt eu dezordonata, uituca sau altele enumerate de tine, e uituc si imprastiat copilul.
Problema la copilul tau, ca si la al meu si la altii ca ei, e ca sunt canalizati la ceea ce fac in acel moment, complet absorbiti de ceea ce fac in prezent si nu dau importanta altor semnale chiar daca le-au fost reamintite de zeci de ori!
Odata pusa eticheta de uituc, se obisnuiesc cu ea, si se bazeaza mult pe ajutor din partea celor din preajma. Practic devin comozi.
Asa cum ai zis tu, nu merge cu amenintari, biletele, urlete si alte cele. Nu sunt pregatiti, pentru ca e cineva tot timpul, sa ii ajute.
Odata cu cresterea, presiunea si etichetele clasei lucrurile astea se rezolva in timp…
Dar nu de mers la psiholog
Alina, nu știu de ce s-a înțeles ca am dus-o pe Ana la psiholog, nu, doar am cerut părerea psihologului pt acest articol. Obișnuiesc sa dublez majoritatea articolelor de părerea unui specialist, în funcție de tema abordata. Da, asa ma gândesc și eu, ca încă nu e pregătită, dar parca încep sa îmi pierd un pic răbdarea 🙂
Al meu a reusit sa-si piarda ghiozdanul cu totul ! Frecvent, inlocuim stilourile, caietele, manusile, hanoracele. 8 ani si jumatate
Vaaaai, la asta nu m-am gândit, pierdut ghiozdan cu totul :-))). A uitat și Ana ghiozdanul o data la școală și am făcut tot felul de scamatorii sa îl recuperam
De cate ori nu ai auzit parinti spunand „sa nu uiti sa iei copilul de la…X”… Si atunci, la ce sa ne asteptam. Copiii mici, griji mici, oameni mari, griji mari, dar fiecare cu grija sa.
Nu vrei sa stii cat poate uita Rares …” Ametila” ii este porecla. Ne distram de minune cu el.
Adevarul cam asta e :-))))