Vineri seara, spitalul de boli infecțioase Prof. Dr. Matei Balș, secția primiri urgențe. Un hol mai mare decât mi-l aminteam, dar strivit sub greutatea oamenilor cu priviri absente, abătuți, care tușesc sau se încovoaie de durere. Tineri, bătrâni, oameni mușcați de câini, copii bolnavi, copii sănătoși, târâți după ei de adulți care nu au avut încotro. Toți de-a valma. Înșirați pe scaune prea puține, sprijinind pereții, așteptând. Intrăm cu Buni care abia se ține pe picioare. Nu am vrut să chemăm salvarea, nici nu mai contează de ce. Găsim un loc pe scaun și ni se spune să luăm un bon de ordine. Numărul 87. Pe panou, 68.
Buni are febră. Obrajii i se aprind tot mai tare. I se închid ochii și îi cade capul. Moțăie și aproape că alunecă de pe scaun. Numărul 70. Au trecut 45 de minute.
Pe ușa unuia din cabinete, două afișe lipite, se ceartă unul cu altul
Unul zice „Intrarea se face pe baza gradului de urgență”, iar celălalt „Intrarea în cabinet se face exclusiv pe baza bonului de ordine”. Bine că ne-am lămurit. Asistenții trec grăbiți, nu au timp să se uite pe băncuțe. Poate ar vedea-o și ar face ceva. În jur e plin de oameni care tușesc. Chiar și printre ei, o aud cum respiră tot mai greu. Reușim să agățăm din zbor un asistent și îl rugăm să ne ajute. Să ne dea un pat, orice. Nu vrem prioritate. Îi spunem doar situația, i-o și arătăm că era mai mult decât evidentă și îl rugăm să ne dea o soluție, oricare. Timpul estimat de mine până ne venea rândul era de cel puțin 3 ore. Nu știu, zău, pe cine mai băgam în cabinet.
Omul e cumsecade, pesemne nu știa ce îl așteaptă și ne spune să o ducem pe pat într-unul din cabinete. Mai trec vreo 40 de minute, în cabinetul cu pricina nu se întâmplă nimic. Afișajul electronic a încremenit la 71, oamenii sunt tot mai nervoși, tusea pe mai mute voci acoperă urletele bebelușilor.
În sfârșit, la cabinetul în care e întinsă Buni vine un cadru medical și dă să preia cazul ei, pentru că era acolo, pe pat, cu ochii închiși și sleită de puteri. În acel moment, se declanșează iadul. Un bărbat și o femeie cam de vreo 55-60 de ani încep să urle și să tragă de o bătrână așezată pe scaun. Bruschează femeia, îi scot ciorapii din picioare, fac spume la gură. Urlă că are 90 de ani, că au scos-o din azil să nu moară acolo și că au bon înaintea noastră. Eu, speriată, obosită și siderată de tot ce se petrece, îmi pierd cumpătul și încep să mă „laud” și eu cu afecțiunile lui Buni. El îi dădea cu 91 de ani, eu cu diagnosticul și valorile analizelor, care erau de peste 10 ori mai mari decât normalul.
Eram demni de show-ul lui Capatos, jur. Acum îmi e rușine când îmi amintesc
În haosul generalizat, sar alți câțiva viitori pacienți să ne acuze că am sărit peste rând, de parcă stăteam să ne luăm Pandora la reducere de 8 Martie. Între timp, intervine agentul de pază și medicul, care explică, atât cât poate, că în lipsa unui triaj care să determine gravitatea cazurilor, faptul că un pacient doarme pe scaun și nu se poate ține pe picioare i se pare suficient de grav încât să dea dreptate biletului „Intrarea se face pe baza gradului de urgență”, în defavoarea bonurilor. Pentru că nimeni nu se înțelege cu cei doi apucați, intră bătrâna de la azil și e consultată cu Buni pe pat, că ea oricum dormea, era total inofensivă.
O consultă apoi pe Buni, în murmurul câtorva din sală, cei mai mulți veniți după noi, pe care nu îi impacta în niciun fel „trecutul peste rând”.
Evident că decizia este de internare, iar pe Buni o scot pe cărucior. Nimeni nu mai spune nimic. Nici nu mă mai uit înapoi. Îmi vâjâie capul și îmi ard obrajii.
Sistemul e bolnav, cu siguranță
Nu e posibil ca la ditai camera de gardă, a celui mai mare spital de boli infecțioase din București să nu ai triaj. Să lași la latitudinea unor bonuri de ordine viața unor oameni. E inuman ca în plin sezon de viroze să ai doar doi medici la un puhoi de oameni și timpul de așteptare să fie de la 3 ore în sus. Erau oameni veniți de la 15.00, care nu primiseră diagnostic.
Este inadmisibil ca medicii să fie reduși la tăcere de cine are gura mai mare. Cadrele medicale sunt lipsite de putere și autoritate. „Pacienții” fac legea cu înjurătura, cu urletul, cu pumnul, dacă e cazul. E legea tupeului, a nesimțirii, a obrăzniciei. Sub aparenta dorință de respectare a legilor, urlă mai tare ăia care nu au respect pentru nimeni.
Sistemul e bolnav, dar oamenii au sufletul cangrenat
Mă uitam la cele două hiene, că oameni nu le pot spune și nu îmi venea să cred. Își lăsaseră mama, soacra, ce-o fi fost, să ajungă carne vie în azil și acum săreau panicați în jugulara oricui. Se vedea că nu au empatie și considerație pentru nimeni. Seara, când am ajuns acasă, după 5 ore la spital, am plâns. Pentru ei, pentru toți oamenii care au uitat să fie oameni, pentru cei care au tăcut și și-au dat seama de situație, pentru medicii care au de suportat zilnic umilințe și batjocură, pentru noi, ferească-ne Dumnezeu să ne îmbolnăvim. Pentru țara asta, populată de tot mai puțini oameni.
Citește și
Du-te în pi…da mă-tii și pune-ți produsele. România 2017
Taximetria e despre șmecherie. Lăsată în stradă la 3 dimineața
Cele două Românii. Cât ne mai zbatem între ele?
Afară din bula mea. Realitatea mă pocnește uneori în cap
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Anul trecut am trait ceva relativ similar. Am fost cu socrul meu la urgente si mi s-a parut ca e normal sa il ducem noi si sa economisim timpul/benzina/oamenii implicati in transportul cu ambulanta, cata vreme puteam sa il ducem noi la spital. Rationament total gresit. Am stat cateva ore pe scaun, in frig si curent, atat noi cat si alte persoane poate mult mai grav bolnavi dar veniti fara a fi adusi cu salvarea ( unii au plecat spre Iasi ). Am remarcat ca multi din cei adusi cu salvarea nu erau chiar grav bolnavi dar probabil ca protocolul spune sa fie vazuti cu prioritate. In final dupa 4-6 ore de asteptare, cine mai stie cate au fost, l-am dus pe socrul meu inapoi acasa iar a doua zi .. am chemat salvarea … De tinut minte : daca trebuie cu adevarat sa intri intr-un timp rezonabil sa te vada medicul, musai sa chemi salvarea !
Da, la concluzia asta am ajuns si noi. Salvarea este raspunsul, dar ne-am temut
Sunt trista. Si indignata. Si sceptica in ceeea ce priveste redresarea sistemului de sanatate. Am avut o frustrare aproape personala acum doua sapatamani, la Spitalul Elias, atunci cand o tanara doctorita incerca sa explice unui grup ,,etnic” ca timpul de asteptare e datorat numarului mare de pacienti, iar medicii sunt ocupati cu consultatiile, n-au timp sa iasa sa ofere informatii apartinatorilor. In tot acest timp limbajul vulgar a contaminat si persoanele aparent civilizate, iar bolnava pentru care s-a iscat scandalul a iesit din camera de garda pe picioare si a plecat cu ai ei acasa. Ce-o fi fost in mintea si sufletul acelei doctorite?
Foarte foarte trist 🙁