Ne facem loc cu greu prin pânza de oameni care se țese de-a lungul coridorului lung și impunător, păzit de picturi prețioase și coloane uriașe. În fiecare an mergem să luăm lumină de la biserica unde ne-am căsătorit și am botezat-o pe Ana. Deși, de când lângă bisericuța mică de lemn s-a înălțat ditamai catedrala, parcă s-a dus jumate din farmec. Vorba cântecului, Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici. Nouă ne-a rămas încă nostalgia și încercăm să ne adaptăm.
E sufocant de multă lume. Ea e încă mică, chiar dacă se apropie de 1,40 cm, așa că încerc să îi fac un pic de loc în jur. Deodată, simt că îmi scapă din mână și o văd că se furișează abil prin puhoi, până la băncuța de lemn pe care se trântește ușurată. De vreo două zile se tot vaită de durere de picior, iar de când am intrat pe poarta bisericii șchioapătă vizibil. Așa că banca a venit la fix. Nu și privirile pe care le-am simțit aruncate. Parcă am auzit și rumoarea iscată, ca și cum gândurile oamenilor prinseseră glas. Ia uite, ce copil needucat. Atâția bătrâni stau în picioare și ea a obosit. Ce neobrăzare, să stai jos la slujba de Înviere. Halal educație și șapte ani de acasă. Vai de noi cu generația asta de obosiți. Asta am crezut eu că umbla în mintea celor din jurul nostru. Brusc, mi s-a făcut rușine.
Rușinea aia absurdă, a prejudecăților în care am fost crescuți
Că un copil nu are de ce să obosească sau să se simtă rău. Un copil trebuie să fie curajos. Unui copil nu are voie să i se facă frică, lene, lehamite. Un copil nu are niciun motiv din lumea asta să se plângă, să se oprească, să vrea o pauză. Îmi surprind deseori gândurile că o iau înaintea faptelor. Mă întreb cât e realitate și cât e doar balastul meu, pe care conștientizarea mă ajută să îl mai descarc, puțin câte puțin.
Mi-am calmat gândurile și m-am aplecat asupra ei. I-am masat piciorul și am stat acolo îmbrățișate, în așteptarea luminii. Mi-am dat voie să accept că un copil are voie să obosească. Să se simtă rău, să se așeze pe scaun, chiar dacă în jurul lui sunt persoane mai în vârstă.
Că un copil are exact aceleași drepturi ca și un adult, indiferent de vârsta pe care o are
Că una este educația – să îl înveți ce este respectul față de cei din jurul lui, să îl îndrumi să fie atent la nevoile celorlalți și alta este să rămâi tributar unor cutume absurde și unor prejudecăți care ar trebui să fie demult apuse.
Și am stat acolo jos, aproape în genunchi în fața copilului meu pe care îl durea piciorul și am lăsat să zboare toate gândurile care nu îmi aparțineau. Și brusc, am simțit că în biserică era mai liniște și parcă în jurul nostru se făcuse un gol, care ne conținea pe noi două.
Citește și
Lipsa lui dumneavoastră e lipsă de respect?
Uneori, întrebările dor. Să le alegem cu grijă
Aș vrea să văd mai mulți copii care cred în ei
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
