Anul acesta, Săptămâna Şcoala Altfel m-a găsit din nou printre copii, mai mari sau mai mici, pe care i-am învăţat din tainele florilor şi i-am asistat în crearea propriilor aranjamente, pe care le-au dăruit apoi mamelor, bunicilor sau le-au păstrat pentru ei. Ca de fiecare dată, şi eu am învăţat extrem de mult, am primit căldură şi iubire, m-am bucurat să le văd creativitatea, ideile, iniţiativele, m-am încărcat cu puritatea şi efervescenţa lor.
Pentru că aveam experienţa anului trecut şi am avut şi acum un ajutor de mare nădejde, am putut să şi observ foarte multe lucruri despre copii, despre învăţători, despre sistem. Spre deosebire de anul trecut, acum am reuşit să mă bucur pur şi simplu, fără să mă mai las afectată de lucruri pe care oricum nu le pot schimba, cum ar fi atitudinea învăţătoarelor. E drept că am avut şi noroc şi am nimerit persoane mult mai echilibrate decât în trecut. Aşadar, ce am observat din perspectiva de facilitator, dar şi de mamă, în Săptămâna Şcoala Altfel din sistemul românesc de învăţământ:
- Copiii sunt obosiţi. Foarte obosiţi. La primul atelier de luni, de la opt dimineaţa, la clasa pregătitoare, mai mult de jumătate din copii căscau şi erau apatici. Abia după o jumătate de oră au început să se dezmeticească şi să se lase antrenaţi în joaca mea. Iar în jur de 11-12 obosesc din nou şi îşi pierd concentrarea. Nu ştiu dacă de vină este ora de trezire prea devreme, programul prea încărcat, ora de culcare prea înaintată sau poate puţin din toate, cert este că oboseala este cuvântul de ordine în rândul şcolarilor mici şi nu cred că este ok.
- Copiii noştri se tem să se joace la şcoală, iar aici un rol decisiv îl au învăţătorii. Nu ştiu cum sunt celelalte ateliere, dar eu mai fac glume cu ei, îi mai îndemn să încalce reguli, să mai facă şi mizerie, nu sunt atât de strictă şi de riguroasă, o dată pentru că nu mi-e felul aşa şi apoi pentru că totuşi un astfel de atelier şi o astfel de săptămână despre asta ar trebui să fie, despre ieşirea din tipare şi reguli. Ei bine nu, majoritatea învăţătoarelor păstrează stricteţea şi rigiditatea pe care le aplică şi în restul anului. Copiii trebuie să facă linişte de mormânt, să păstreze curăţenie, să stea cât mai în linie şi să respecte reguli. Până la un punct nu este un lucru rău, dar totuşi stau şi mă întreb retoric, oare copiii când mai au voie să fie copii, să se joace, să alerge, să se certe ca mai apoi să se împace singuri, să înveţe din greşelile proprii, fără să fie muştruluiţi la fiecare pas?
- Pentru că nu sunt obişnuiţi să fie lăsaţi liberi, copiilor le este frică să se exprime. Foarte mulţi întreabă de o mie de ori cum să facă, dacă e bine sau nu, cer mereu confirmări şi aprecieri, se tem să fie ei înşişi, au mereu tendinţa să se ia după cel de lângă, caută un model. Nu sunt chiar toţi aşa, depinde foarte mult de firea copilului, dar am observat că fenomenul se acutizează la cei mai mari, înregimentaţi de mai mult timp în sistem.
- Copiii sunt atât de diferiţi şi este atât de greşit să fie trataţi ca o masă uniformă! Într-un colectiv de 30 de copii găseşti atât de multe tipologii şi este fascinant să îi observi şi să dai fiecăruia ceea ce are nevoie. Unii sunt extrem de independenţi şi nu le trebuie decât un ghidaj iniţial şi apoi se descurcă, alţii au nevoie de confirmări şi instrucţiuni precise şi repetate, unii se tem, alţii sunt curajoşi, unii îşi cer drepturile extrem de vocal, alţii preferă să piardă decât să ceară, unii sunt extrem de sensibili la frumos, alţii tratează activităţile artistice cu indiferenţă. Ştiu că o oră într-un an este uşor să spui că te descurci şi că munca învăţătorilor de zi cu zi este infinit mai grea, dar cred că un aspect căruia ar trebui să i se acorde o mai mare importanţă este individualitatea copiilor, acel „ceva” al fiecăruia, pe care este tare păcat să îl striveşti încă dinainte de a înflori.
- Învăţătorul dă „tonul” clasei. Cu excepţia cazurilor (întâlnite anul trecut) în care învăţătorul este un dictator absolut şi copiii răspund doar cu obedienţă, felul în care este sau se comportă cel de la catedră va determina şi atmosfera generală în clasă. Dacă învăţătorul este echilibrat şi menţine o atitudine constantă, adică nu este nici foarte sever, dar nici extrem de permisiv, copiii sunt şi ei echilibraţi, sunt şi activi şi deschişi la ceea ce li se spune, sunt şi destul de liniştiţi, se vede că au o atmosferă prielnică în clasă. Dacă învăţătorul este prea relaxat sau dezinteresat, indiferent de numărul copiilor în clasă domneşte haosul, iar dacă comportamentul său nu este unul consecvent, adică trece de la stări de tensiune, stres şi rigiditate la permisivitate, atunci şi copiii se vor comporta oscilant şi nu prea vor şti pe ce baricadă să se situeze. Cam cum este şi acasă, dacă stăm să ne gândim.
- Copiii talentaţi şi creativi se remarcă imediat, fără să fii vreun fin observator al psihologiei umane. Cine are chemare spre artă se va simţi ca peştele în apă, va lucra sigur pe el, fără indicaţii şi confirmări, va termina de cele mai multe ori înaintea celorlalţi şi va fi extrem de sigur că ceea ce a realizat este frumos. Am întâlnit câţiva astfel de copii şi recunosc că mi-a crescut inima în sinea mea să îi văd cât de natural se deschid către frumos.
Şi o ultimă observaţie, pe care o susţin încă dinainte de a avea copilul la şcoală este legată de utilitatea şi modul de organizare a Săptămânii Altfel. Este o iniţiativă extrem de bună, dar nu implementată în acest mod. Este destul de bulversant şi aproape inutil pentru copii ca tot anul să înveţe într-un sistem rigid, axat pe învăţare teoretică şi acumulare aproape exclusivă de cunoştinţe şi mai puţin de abilităţi şi apoi, dintr-o dată, să le îngrămădeşti într-o săptămână o grămadă de activităţi, de multe ori şi două-trei pe zi. Nu reţin aproape nimic, obosesc foarte tare şi când se reîntorc la practicile de zi cu zi acea săptămână devine fie egală cu zero, fie un motiv de frustrare prin contrastul cu activităţile „normale”. Mult mai utilă ar fi o astfel de zi pe săptămână sau pe lună măcar, o zi în care copiii să înveţe practic, experimental, în care să pună mâna şi să facă pentru a vedea cum funcţionează nişte legi, să se bucure de ceea ce fac, să interacţioneze între ei şi să fie mândri de rezultatul muncii lor. Sigur, despre asta ar trebui să fie şcoala zi de zi, dar discuţia asta este atât de utopică în acest moment că nici nu cred că merită pornită. Măcar să multiplicăm zilele „altfel” în fiecare săptămână şi tot ar fi un început bun.
