Să-ți pese de cei care te întreabă „Ești bine?”

Prin prisma experienței mele și a faptului că mă învârt, virtual și real în cercuri de persoane divorțate, dar și prin rolul meu de consilier de dezvoltare personală, mă intersectez cu diverse anxietăți și probleme legate, printre altele, de relații noi pornite după divorț. Ca întotdeauna, majoritatea din ele apasă și în mine tot felul de butoane, care îmi amintesc de propriile blocaje și mă ajută să mă uit mai adânc în mine, să văd ce mai e pe acolo, ce mai trebuie rezolvat, lucrat, îmbunătățit. „Am o relație nouă și prietenii mei par să nu îmi accepte partenerul. L-au văzut o singură dată și de atunci nu mă întreabă nimic de el și asta mă doare.” Sau „Mă simt foarte bine cu el, dar ceva mă împiedică să îl scot în lume, îmi imaginam că după divorț partenerul va fi cineva cu care să le iau fața prietenilor mei, să vadă că și eu am reușit, că sunt bine”. Auch, da, pentru cineva pentru care acceptarea socială încă este importantă – în apărarea mea spun că este work in progress :-), mărturisiri de genul ăsta trezesc ceva. Chiar dacă, în teorie, știm toți că singura persoană de care ar trebui să ne pese suntem noi și nevoile noastre, că nu trăim cu lumea și alte enunțuri de gen din dezvoltarea personală, realitatea este că de la teorie la practică e ceva cale.

Am fost crescuți băgându-ni-se sub nas notele colegei de clasă, cumințenia copilului vecinei de la trei, apetența pentru lectură a fetei prietenului X. Cu timpul, am început să ne uităm la prietena care pare să aibă mereu cuvintele la ea și succesul garantat la băieți, să fim atenți la ce spunem și ce facem ca nu care cumva să nu fim acceptați într-un grup, să ne îmbrăcăm, machiem, aranjăm pentru a plăcea, pentru a atrage. Mai recent, ne trezim zgâindu-ne în ogrăzile de Facebook și Instagram, cu certitudinea că ce fac alții e mai cu moț și Doamne, când oi ajunge și eu să am atâția urmăritori, atâția adepți, când o să mă placă și pe mine lumea?

Am fost antrenați și ne-am antrenat să căutăm acceptarea socială

Să punem pudră pe față și sclipici pe viață, să lipim prin spate ce e rupt, să se vadă frumos în afară, să părem puternici, deștepți, carismatici, amuzanți. Să „scorăm” cât mai bine, să nu cumva să rămânem pe dinafara cercurilor, să fim excluși, marginalizați, neacceptați. Ne-am măsurat, ne-am strâmtat și ne-am tăiat din noi, doar doar om primi ok-ul. Pentru că, nu-i așa, toată lumea are o părere. Despre ce faci sau nu faci, despre cum îți crești copiii, despre ce alegi să expui pe social media, despre ce prieteni ai, despre cum te îmbraci, despre cât de mult te plângi sau cât de poleită îți expui viața și, de principiu, cam despre orice. Multă lume are senzația că un cont de social media și un nume într-o listă de prieteni îți dă dreptul să judeci, să ridici dezaprobator sprânceana, să șușotești pe la spate și să râzi înfundat de unul și de altul.

Nici eu nu am scăpat de „gura lumii”, deși nu am intrat niciodată în vreun conflict major, nici în realitate, nici pe social media. Dar, cum ziceam, experți în viețile altora sunt mulți. Recunosc că o perioadă m-a deranjat ce îmi ajungea la urechi, vorbe mai mult sau mai puțin mușcate despre cât de victimă mă dau eu sau ce „circ” fac pe tema divorțului și altele. Indiferent de cine erau emitenții și cât de îndreptățiți se credeau, nimeni, dar absolut nimeni nu știe ce e în mintea, viața și mai ales sufletul cuiva, astfel încât să își permită chiar și o așa zisă „părere nevinovată”. Nu mi-am bătut capul să aflu cine erau respectivii, nici măcar nu am vrut să fac efortul mental să ghicesc, pentru că ce nu știi nu te afectează și atâta timp cât nu sunt persoane apropiate, să fie sănătoase cu părerile lor cu tot. Cum spuneam, e încă „work în progress”, dar se întâmplă.

Mai complicat este însă când „subiecții” sunt persoane apropiate, oameni la care ții, cu care ai împărtășit evenimente frumoase, amintiri dragi, care te-au sprijinit în anumite momente, cu care ai râs și ți-au fost umăr de plâns când ai avut nevoie. Atunci când, din varii motive, nu simți acceptarea de acolo, începe și doare puțin. Când aștepți întrebări care nu vin, referiri care nu se fac, când parcă tu, cea de azi nu ești chiar pe placul oamenilor de ieri, te doare, deși ție îți place mai mult de tine, cea de azi, măcar și pentru câtă muncă ai depus să devii ea și să nu te pierzi în deplângerea celei de ieri. E clar, nimeni nu-i de piatră și toți avem punctele noastre sensibile, vulnerabilități la care lucrăm sau pe care le acceptăm pur și simplu, le punem într-un raft și le clasăm „așa sunt eu” și poate ne-om întoarce la ele mai târziu, poate nu.

M-am gândit, totuși, ce i-aș spune eu unui om care se confruntă cu temerile citate la început și, implicit, ce mi-aș spune mie. Uneori chiar o fac, doar că nu prea mă ascult eu pe mine, de, sunt și încăpățânată pe deasupra. I-aș spune că singurii oameni de care ar trebui să ne pese în viață sunt cei cărora le pasă cu adevărat de noi. Cei care ne întreabă „Ești bine?”, chiar și atunci când ei cred că nu am avea motive să fim altfel. Cei care nu se spun că am plâns sau am suferit destul, că e timpul să mergem mai departe și să trecem peste, ci stau acolo să mai tragem o rundă de văicăreală și victimizare și doar ascultă sau ne iau strâns în brațe, fără prea multe cuvinte. Cei care ne „dojenesc părintește”, dar în spatele cuvintelor, noi auzim compasiunea și grija adevărată. Cei care ar pleca în creierii nopții către noi să ne ajute. Cei care ar socializa și cu o maimuță, dacă ea ne-ar face pe noi fericiți. Cei care ne cunosc cele mai ascunse secrete și încă rămân lângă noi fără să ne judece. Și da, cei care ne sună să ne întrebe „Ești bine?”, chiar și atunci când poate nu avem de ce să nu fim.

Citește și

Odată ce te-ai regăsit, e cam greu să te mai pierzi vreodată

Ritualuri pentru o stare de bine. Tu ce faci zilnic pentru tine?

Sunt o femeie puternică și asta îmi ocupă tot timpul

Multă răbdare și mai puțin tutun. Experiența COVID