Revelion în Bucovina, o experiență cu gust dulce-amar

M-am gândit în fel și chip cum să scriu articolul ăsta. Inițial, am vrut să îi pun titlul extrem de scurt și la obiect, „Toaca Bellevue, un exemplu de AȘA NU pentru ospitalitatea bucovineană”,  în așa fel încât să apară în toate căutările Google și să fie un semnal mare de „acolo nu!”. Mi-am spus apoi că e primul articol din an și e departe de mine gândul să încep pe picior de război.  Nu vreau însă nici să închid ochii și să las lucrurile așa. Dacă acceptăm ca toată lumea să își facă mendrele pe banii noștri, nu ajungem să o mai scoatem la capăt și măcar să visăm la civilizație niciodată.

Am ales așadar să scriu un articol despre experiența pe care am avut-o în Bucovina și care a avut multe lucruri bune, dar, din păcate, a fost presărată cu un episod extrem de neplăcut și care pune o mare pată pe obrazul Bucovinei, recunoscută pentru ospitalitate și oamenii primitori, dotați cu un bun simț proverbial.

Revelionul 2022 a fost marcat de premiere

Primul an în care am fost fără Ana, primul în care am plecat departe de casă, primul în care am petrecut la restaurant, cu formație și tot tacâmul. Mă rog, nu e chiar primul, am mai fost prin cretacic la un restaurant, dar a fost altceva. A da, și primul în care am fost înjurată. Asta sper să rămână o premieră nerepetabilă :-).

Am cochetat cu ideea de Bucovina încă de anul trecut, dar din cauza pandemiei am amânat. Nici anul ăsta nu era să se lege. Să zicem că a fost o semi-surpriză, drept care nu m-am ocupat eu de rezervare. Am cerut la un moment dat niște oferte, le-am evaluat, am văzut între timp o super ofertă într-un grup, dar nu am mai prins-o. Când era să renunț, lucrurile s-au precipitat de așa manieră încât nu am mai apucat să mă uit la review-uri sau să verific detalii. Mi-am spus „e Bucovina, nu are cum să meargă rău, acolo toți oamenii sunt de pus pe rană”.

Trebuie să zic un detaliu, că altfel nu se înțelege de ce m-a amărât așa experiența

Bunicul meu era bucovinean, iar copilăria mea a fost marcată de vacanțele cu bunicii pe care le petreceam la Vatra Dornei și de unde am numai experiențe de vis. Nu mai spun de poveștile mamei despre copilăria ei petrecută printre oamenii locului, de unde reiese numai bunătate, ospitalitate și căldură sufletească.

Revin în prezentul mai puțin romanțat.

Între trei hoteluri și pensiuni cu oferte similare, am ales Toaca Bellevue, cel mai mult pentru amplasament și priveliște

Suna bine oferta, programul, mâncarea, mi-am spus din nou, „nu are cum să fie rea în Bucovina”, totul părea de vis, mai ales că eu nu mă aflam prima dată în Bucovina. În ultimii 10 ani am mai fost de două ori, pe lângă experiența din copilărie. Mereu totul a fost cum mă așteptam și știam că este în zonă. Date fiind zilele astea speciale, conta mult cazarea, chiar dacă de regulă nu îi dau atâta importanță, că doar nu merg să stau în hotel. Acum era altceva și m-am bucurat să văd amplasarea absolut splendidă, de necontestat dealtfel și care este motivul pentru care mulți aleg pensiunea și ignoră review-urile. Eu nu le-am văzut, așa că am o scuză :-).

Am plecat pe 30 decembrie, oferta fiind de patru nopți de cazare cu pensiune completă.  Drumul a fost super ok, am făcut chiar un timp rezonabil. Ne-am oprit și pe la cumpărături de ultim moment, ca omul care pleacă cu toată casa și uită lucruri esențiale :-). Am ajuns în jur de ora 18.00. La recepție, am fost întâmpinați cu afinată și un coș mare cu poale în brâu proaspete și delicioase. Început super promițător,  hai că e bine, mi-am zis în sinea mea.

Eu sunt un turist tolerant și foarte puțin cârcotaș

Nu dau cu degetul după praf pe mobilă, nici nu mă uit la pereți dacă sunt impecabili, nici la cât săpun îmi dai la baie – mereu am eu săpunul meu –  sau alte detalii. Dacă impresia generală e bună, sar peste incoveniente și pot înțelege că poate camerista nu a avut o zi bună sau pandemia a redus personalul. Nu m-au deranjat neajunsurile, reclamate ulterior de alți turiși și care, într-adevăr, nu prea concordau cu prețul și nici numărul de stele, prezentat în oferte și pe google ca fiind patru.

Am ieșit pe balcon, am respirat aerul tare de munte, m-am delectat cu munții plini de zăpadă și cu priveliștea spre pârtia pe care mă gândeam să o „atac” la un moment dat.

Masa era în regim bufet suedez, noroc că am ajuns repede, că altfel se făcea coadă imediat

Se putea aranja altfel bufetul, astfel încât să fie mai eficient și să nu îți dea senzația că te înghesui ca la pomană. Totuși,  nu pot spune că m-a deranjat foarte tare, era un aspect pe care îl puteai trece cu vederea, mai ales dacă nu erai prea flămând. Mâncarea mi s-a părut bună și destul de variată, deși recunosc că m-a surprins puțin că nu erau preparate tradiționale bucovinene, doar tradițional românești, dar na, cum ziceam, nu-s cârcotașă și chiar nu caut nod în papură.

La masă stăteam câte 8-10 persoane – am nimerit cu niște oameni toți unul și unul – și ne serveau niște copii, la propriu, elevi sau studenți care faceau un ban în plus, prompți și extrem extrem de binevoitori. Am avut la masă un vin roșu, care inițial nu mi-a ridicat nicio suspiciune, dar durerea de cap cruntă de a doua zi – am băut cu măsură, țin să precizez în apărarea mea 🙂 – m-a făcut să cred că nu era tocmai curat. Ulterior, vecinii de la alte mese au acuzat că vinul era mereu altul, deci se explică durerea de cap.

La micul dejun, tot bufet, mâncarea nu rea, dar nu ieșită din comun. Ouăle și omleta cam pline de ulei, brânzeturi foarte limitate și aceleași ca la masa de seară, legume nu prea, ceai deloc – ce faci dacă nu bei cafea, plătești pentru ceai?. Ce mi-a plăcut foarte mult au fost croissantele calde, abia scoase din cuptor.

Masa de prânz am ratat-o, pentru că am ales să mergem la Voroneț. Aici fac o paranteză lungă, să povestesc și lucrurile bune

La Voroneț, în afara mănăstirii pe care o știe toată lumea și care este în același stadiu din 2016, mi-a plăcut mult târgul de suveniruri, unde, pe lângă chinezăriile inevitabile, chiar găsești și produse autohtone autentice, există și un magazin foarte mare cu tot felul de chestii simpatice, printre care Schimbător de păreri, adică făcăleț și Tocător de nervi. Tot acolo este amenajat și un studio foto absolut superb, de unde chiar pleci cu amintiri.

La ieșirea de la Voroneț, am dat nas în nas cu nea Ion, unul din cei care oferă plimbări cu căruța. Mi-a plăcut atât de tare stilul lui mucalit și felul în care vorbea, încât am zis „da” din prima. O plimbare de la Voroneț și până la schitul lui Daniil Sihastru costă 50 de lei și are loc prin pădure, pe un drum tare frumos. Am avut noroc că încă mai era zăpadă, a fost o plimbare pe cinste.

După experiența reconfortantă de la Voroneț, eram gata de Revelion. Am auzit pe la vecini incidente de la masa de prânz, cum că vinul a fost adus cu țârâita, nu a existat decât friptură de miel, fără alternativă pentru cei care nu mănâncă astfel de carne și multe altele. Oamenii începeau să fie tot mai vocali și mai nemulțumiți. Eu eram zen, nu aveam nicio plângere majoră, îmi săreau în ochi diverse, dar am ales să nu le dau importanță.

Masa de Revelion a avut loc în salonul festiv Sapte Izvoare, situat la câțiva zeci de metri de Toaca Bellevue

De data aceasta, masa a fost cu servire, nu cu bufet. Deși până atunci nu am avut plângeri, meniul de Revelion a fost o dezamăgire pentru suma de bani plătită și pentru un loc care se respectă. Aperitivul a avut foarte multe feluri de carne (12 s-a lăudat domnul patron în conversația noastră extrem de constructivă), dar majoritatea nu au fost ok. Cel puțin salam de Sibiu mai tare, plin de grăsime și prost la gust nu cred că am mâncat în toată viața mea. Preferam două-trei feluri de carne și o mai mare variație de brânzeturi, plus că mi-ar fi plăcut să primesc mai mult de o linguriță de tzatziki, o măslină și o bulină de mozzarella. Am simțit că totul era dat din zgârcenie, dar se pare că habar nu am eu cum se servește ca la carte, veți afla mai jos.

Felul doi a constat în trei feliuțe transparente de ruladă de pui, cred, cu cabanos la mijloc, acompaniate de un sos alb foarte bun si o lingură de orez, bun și el, dacă nu l-ai fi căutat cu lupa prin farfurie.

A urmat friptura, foarte grasă, cu un sos brun, bun, și un piure de asemenea bun, dar frate cu orezul de mai devreme, adică insuficient.

A mai fost tort. Atât. Nu pește, nu sarmale, trei feluri de mâncare servite la limita minimă a „cărții”, probabil. Am mai avut pe masă o farfurie cu păjituri și una cu fructe, în care se găseau mult mai puține fructe pentru numărul de meseni, deși nici aici nu am căzut la pace cu domnul patron.

Formația de Revelion a fost impecabilă, ceea ce a salvat situația

Profesioniști, cu repertoriu variat, de bun gust, nimic de obiectat. O singură remarcă am avut, dar asta ține de gustul propriu. Mult prea multă muzică populară pentru urechile mele, dar restul de meseni o gustau, eram în zonă cu specific, mi-am pus pofta în cui, cu gândul la niște latino numai bun de dans. Am apreciat în schimb că nu au cântat manele. Am mai avut o formație de urători tocmită de pensiune și una venită de pe stradă. Au adus o pată de culoare, ce-i drept și a fost un moment drăguț.

La 12 noaptea, am primit paharele de șampanie, în care era, la propriu, un deget de șampanie. Dacă voiai să ciocnești cu mai mult de o persoană și să bei după, n-aveai nicio șansă. Toată lumea a fost șocată de acest aspect, lume fără carte, desigur, urmează explicația imediat.

Pe 1 ianuarie masa a fost o combinație de mic dejun cu prânz

Adică brunch pe americănește.  Buba a fost că nu s-au pus  toate preparatele pe masă deodată, ci întîi micul dejun și la două ore prânzul, astfel că dacă nu știai că va fi așa, te săturai cu micul dejun, același ca în toate zilele, sau te ciufuleai puțin, cum am făcut eu, până erai lămurit.

Din nou paranteză de lucruri bune, de data asta legată de pârtia Șoimul

După masă, am mers la pârtia Șoimul și am prins ultima rămășită de zăpadă, ceea ce m-a făcut să încep anul cu aplomb și o stare tare bună. Iubesc să schiez, pentru mine este ca o stare meditativă. Urcarea la pârtia Șoimul se face cu telescaunul, care merge cam 15 minute. O urcare + coborâre este 15 lei pentru cei care nu schiază și două puncte pentru schiori. O cartelă de 12 puncte este 75 de lei și una de 18 puncte 100 de lei. Sus este un teleschi, care costă 1 punct, pârtia este de începători, dar era singura practicabilă, așa că am stat acolo. La coborâre, am luat-o pe pârtia mare și am dovedit-o, deși era mai mult un amestec de gheață cu pământ și pietre.

Una peste alta, în ciuda vremii calde, experiența de la schi a fost extrem de reconfortantă

Când am ajuns la hotel, eram flămândă tare. Am avut noroc că am ajuns repede la masă, pentru că la 15 minute după ce s-a deschis,  s-au terminat diverse și au fost înlocuite în timp destul de lung. Oamenii deja erau și mai revoltați, eu îmi păstram cu greu zenul. Asta până la prăjituri, acolo o cam încurci cu mine. Mă duc eu după prăjituri, cu încredere, când colo, pauză. Fuseseră două farfurii cu mini prăjituri la 70 de oameni. Zic asta e, mai cerem. „Nu mai avem” a fost răspunsul ospătarilor, care se uitau neputincioși la mine și își cereau scuze. Au mai găsit o farfurie, care s-a terminat rapid până m-am agitat eu să iau legătura cu cineva din conducere și uite așa am rămas nemâncată.

Ăla a fost momentul în care pentru mine, turistul docil și calm, s-a umplut paharul

Atunci am început să le văd pe toate. Și masa săracă de Revelion și degetul de șampanie din pahar și lipsa bunătăților bucovinene – tocinei, pui cu smântână, hribi cu smântână și lista e lungă – și praful din cameră și petele de pe mochetă. Pe toate le-am văzut atunci și am scris un mail – zic eu foarte civilizat către adresa de contact. Am menționat doar câteva din plângeri, respectiv prăjiturile și sampania și am amintit de blog și posibilitatea unui articol care să reflecte situația. Mare greșeală, cred că aici a fost marele buton roșu.

A doua zi dimineață, domnul de la recepție mi-a adus telefonul să vorbesc cu „șeful”. Absolut toți angajații mi-au spus să îmi văd de treabă, că o să mă enervez, că vor exita contra-argumente, că nu voi avea sorți de izbândă, etc. Eu, Batman, justițiarul de serviciu.

Am început conversația civilizat, vorbind cu dumneavoastră. Domnul Petre, căci așa se numește patronul, vorbea la per tu și avea absolut toate contra argumentele din lume. Întâi, m-a acuzat că toată lumea era  mulțumită și că eu sunt o instigatoare, că am influențat toți turiștii  și le-am schimbat părerea. Pfui, dacă știam că am puterea asta….

Apoi, mi-a spus că oferta noastră de preț a fost cea mai mică din zonă. Total fals, a fost comparabilă cu un hotel de patru stele adevărate, situat în centrul orașului și unde este impecabil – am fost și eu, dar nu de Revelion și colegii noștri de masă au petrecut două revelioane cu adevărat bucovinene și abundente acolo. Apoi, a spus că noi aveam în ofertă doar trei nopți și a patra a fost bonus. Fals din nou, oferta era foarte clară, patru nopți, cinci zile.

A început să se plângă cât l-a costat  Revelionul și cât a fost să încălzească salonul și că nu trebuia să ne dea bufet, ci servire la masă, că a fost el mărinimos și noi habar nu avem să apreciem. Noi, turiștii ăia care am plătit între 4.400 și 5000+ de lei pe sejur. Totul pe un ton agresiv, repetând obsesiv că are poze și videouri care să ateste ce bine s-a pregătit el și ce rău intenționată sunt eu, care i-am pus toți oaspeții hotelul în cap.

Nu mai rețin exact tot ce mi-a spus, ci doar că la orice ziceam eu exista o replică virulentă și o avalanșă de injurii. Inlcusiv mi-a spus că a intrat pe blog și se vede din articole că sunt o dezechilibrată psihic și am nevoie de ajutor psihiatric.

Încercam să fac față tiradei și să vorbesc în continuare civilizat

Am adus aminte de stropul de șampanie din pahar și o portocală la zece persoane,  ambele în seara de Revelion, moment în care s-a dezlănțuit Jihadul. Încerc să reproduc parte a replicii, cu scuzele de rigoare „Înseamnă că nu știi cum se servește șampania ca la carte, ești o scroafă. Du-te-n pi…..da mă-tii”. În acel moment cred că m-am albit la față, am simțit cum îmi năpădește sângele în cap și, cu toată asertivitatea mea, nu m-am putut abține și am ridicat tonul, încercând să acopăr ce se pornise.

Deja în jur lumea începuse să se agite, văzând cum evoluează așa zisa discuție. Când am reprodus cuvintele „domnului”, am pornit o mini revoluție. Prietenul meu i-a adresat un cuvânt nu foarte politicos, dar nu înjurătură și cu mult mai puțin grav decât tot ce îmi spusese  el mie.  La auzul acelui cuvânt, domnul patron a pornit să amenințe cu aruncatul hainelor în stradă și cu o armată de zece băieți, care „să ne arate nouă cum stau treburile”. Că nu o scăpăm așa ușor, că el încearcă să ne ofere totul, să ne primească la el acasă (pe banii noștri) și să ne pună tot ce are mai bun pe masă și noi așa facem. Lasă că ne arată el nouă de orășeni lipsiți de bun simț, neștiutori în ale „etichetei” și proști ca noaptea. Nu mai știu exact cuvintele, dar asta era ideea. Ne-a amenințat chiar că nu ne mai dă să mâncăm bufet suedez, ci ne pune două feluri pe masă și gata. Pe principiul „obraznic Bubico, nu-ți mai dă mamița zăhărel”.

Așa, înjurată și jignită,  am continuat să încerc aplanarea, crezând că există o urmă de speranță

Nu exista. Patronul a continuat să  argumenteze ce masă bogată ne-a pus la dispoziție și cum noi, turiști sălbatici și necivilizați, am mâncat ca porcii, că e normal să se termine mâncarea și să dureze să facă alta. Nu, nu e normal dacă estimezi corect porțiile și nici dacă ai personal suficient, nu unul mult subdimensionat și exploatat, compus din tineri care nu mai dormiseră de o săptămână.

Că e normal să se termine prăjiturile, că ei nu le fac acolo. Nu, nu e normal nici asta, iar sursa lor de proveniență nu e problema mea.

Că puteam cere clătite sau papanași în locul prăjiturilor. Nu, nu puteam, pentru că nu am știut că pot și nu era normal să fac asta, pentru că m-am gândit că tot ce cer plătesc și sigur așa s-ar fi întâmplat și nu era normal la cât plătisem și pentru că la cât de greu venea mâncarea, fix de papanașii mei ar fi ars cuiva.

Că la carte se pune puțin și mai ceri tu dacă mai vrei, nu se servește „ca la porci”. Fără comentarii.

La un moment dat, am cedat nervos și am pasat telefonul altui „instigator”, urmat și de alți turiși, care au îndrăznit să ceară o întrevedere față în față cu domnul patron, pentru care acesta nu a avut curaj. Probabil că cei zece „băjeți” nu au răspuns la telefon.

Paranteză din nou, că merită povestit și ce e frumos

După ce mi-a crescut tensiunea în urma discuției, am decis să mergem împreună cu colegii de masă prin împrejurimi. Am început cu localitatea Palma, unde se află o statuie în formă de palmă și cea mai lungă tiroliană de care știu eu până acum – 1,2 km. Senzația tare este că poți alege varianta Superman, în care ești prins de spate și practic zbori, în poziția păsării, deasupra pădurii. O lecție fantastică de renunțare la control. Tiroliana costă 50 de lei în poziția clasică și 70 de lei varianta Superman.

Am ajuns apoi la mănăstirea Sucevița, absolut superbă cum mi-o aminteam și pe traseul mocăniței, dar cu mașina. Popasul de la finalul mocăniței a fost gura de Bucovina de care aveam nevoie. Mâncare tradițională, oameni îmbrăcați în port popular, ospitalitate, mâncat la botul calului. Ne-am simțit puțin răzbunați.

La cină, masa arăta altfel

Nu, nu s-a schimbat totul ca prin minune. Era aceeași mâncare repetată cinci zile și tot nici urmă de „bucovinisme”, dar măcar a fost totul din belșug. Nu doar că nu s-a terminat mâncarea, dar a și rămas, inclusiv prăjituri, deși turiștii tot ” ca porcii” au mâncat. Din păcate, dresul busuiocului pe ultima sută nu a mai avut niciun efect. Dacă se făcea fără înjurături și jigniri, ci ca urmare a unor scuze, fie și inventate de dragul aparențelor și tot era ceva.

Se putea invoca pandemia, scuză universală, perioada incertă, personalul fluctuant, orice. Se putea veni în persoană și vorbi cu oamenii. În noaptea de Revelion se putea puțină interacțiune cu oaspeții, dacă tot ne-a onorat cu prezența domnul patron, dar probabil a fost doar ca să verifice câtă șampanie se pune în pahare și cât vin se aduce la masă. Se puteau multe, dar din păcate s-a ales atitudinea defensiv-ofensivă, jignitul și înjuratul oaspeților plătitori și invocarea obsesivă a unor filme și poze care să arate cât s-a pus pe masă.

Problema nu a fost cât s-a pus, ci cum s-a pus

Sentimentul permanent că s-a ales varianta cea mai ieftină, nu cea care să pună în valoare bucătăria bucovineană. Impresia că trebuia să te rogi pentru orice în plus, că imediat se termina câte un fel și era vâlvă și efort ca să se aducă din nou. Că dacă primești cafea nu ai și ceai, dacă e zacuscă sigur nu mai e salată boeuf, dacă s-a suplimentat mămăliga s-a terminat peștele și tot așa. Că totul a fost pe zgârcenie și ecnonomie, ceea ce la prețul plătit nu se justifică și, de fapt, nu se justifică la niciun preț, dacă vrei să reziști pe piață, să ai clienți care se reîntorc și să fii recomandat și apreciat, nu doar să încasezi banul și apoi să ameninți cu mardeiașii.

Singurul lucru care a compensat cât de cât a fost personalul, care s-a străduit cât a putut să contrabalanseze atitudinea patronului, ba chiar și-au cerut toți scuze de nenumărate ori în numele lui, deși la rândul lor erau înjurați și tratați urât.

Din păcate, știu că mai există mulți astfel de patroni în România. Din fericire, eu până acum nu am dat de niciunul și sincer nici nu simțeam nevoia. Aș fi preferat să trăiesc în bula mea, în care cred că, chiar și în afaceri sau mai ales acolo e rost de bunătate și ospitalitate, de bună credință și deschidere, de comunicare și bun simț.

Pe mine experiența asta nu m-a făcut să iubesc Bucovina mai puțin sau să cred că toți oamenii locului au fost schimbați de tentația banului. Nu, cred cu tărie că încă sunt locuri care fac cinste Bucovinei și sunt sigură că o să le descopăr la următoarele vizite sau cel puțin așa sper. Cum sper și că ceea ce am pățit eu să nu mai pățească niciun alt turist, în Bucovina sau oriunde în România, oricât ar fi el de „neșcolit în ale etichetei”.

Weekend în România. Sighișoara, Cetatea Rupea, Criț și Viscri

Salina Ocnele Mari. Un loc de pus pe lista de călătorii în orice anotimp

Locuri de văzut în România. Cetatea Alba Iulia Carolina

Locuri de văzut în România. Peștera Muierilor

Locuri de văzut în România. Peștera Dâmbovicioara

Locuri de văzut în România. Canionul 7 scări

Locuri de văzut în România. Salina Turda

Escapadă de weekend, la doar două ore de Bucureşti

Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.