Now Reading
Renunță la scenariul perfect și începe să trăiești!

Renunță la scenariul perfect și începe să trăiești!

Dar oare e ok? O să prindă? Am tot ce îmi trebuie? E destul de catchy? O să pot? Am toate resursele? Ce fac cu venitul, de unde produc bani până începe să meargă? De ce am nevoie? Stop! i-am spus când am realizat că rulez a mia oară scenariul perfect, unul din sabotorii mei principali. Bâz bâz bâz, așa râșnește mintea mea în ultima vreme. Gânduri peste gânduri, întrebări peste întrebări. Mă apuc de tot și de nimic, din teama că nimic nu e destul de bun. Că mereu lipsește o chichiță, o fundiță, o certificare, o secțiune de site, o diplomă, o confirmare, un număr de urmăritori sau o bază de date de potențiali clienți. Că întotdeauna mai am ceva de învățat, de pus la punct, de primenit, de dospit. Că ba nu e conceptul, ba resursele, ba numele, ba piața, ba Mercur în poziție optimă. Până se termină energia și realizez că iarăși i-am căzut în plasă scenariului perfect, acel ansamblu de factori aliniați, planete congruente și circumstanțe fără hibă, care să îmi dea impresia că o să îmi iasă lucrurile și că sunt în siguranță. Tot lucrând cu mine și explorând, mi-am dat seama că toată viața am fost în căutarea lui și scenariul perfect a fost cauza majorității suferințelor mele. Nu a eșecurilor, pentru că nu mai cred în ele, sunt doar lecții, mai dure sau mai blânde (not!).

El m-a făcut să mă îndoiesc de mine chiar și când am ieșit șefă de promoție pe liceu – nu că mi-ar fi folosit la ceva 🙂 – pentru că n-am luat notă maximă, ce dacă a fost cea mai mare. El mi-a tras preșul de sub picioare când circumstanțele primului job erau departe de ce îmi imaginasem și am sfârșit plângând în hohote, ca o fetiță căreia i s-a promis un tort delicios de bezele și s-a ales cu o amandină. Tot el mi-a ținut ochii deschiși nopți în șir în care mă întrebam dacă sunt o mamă destul de bună, sfâșiată între imaginea din mintea mea și realitatea copleșitoare din brațele mele. Și, desigur, tot el m-a adus pe marginea prăpastiei când am realizat că „cel mai perfect” dintre planurile mele perfecte, familia perfectă, a eșuat lamentabil într-o bucată de hârtie cu ștampila Anulat pe ea.

N-am realizat că sunt victima domnului numit scenariul perfect până nu era să dau iarăși cu piciorul vieții, doar pe motiv că lucrurile nu erau fix ca-n capul meu

Noroc că totuși mi-am dat seama la timp și am început munca. Am luat întâi opțiunile pe plan personal, le-am scuturat într-un swot imaginar din capul meu, am pus reflectorul pe ce am, mai degrabă decât pe ceea ce lipsește și am ales să merg mai departe, să dau o șansă relației departe-de perfecțiune-dar-aproape-de-suflet în care investisem în ultima vreme. Pe plan profesional, mi-am anunțat intențiile , deși lucrurile nu erau foarte clare și conturate nici pentru mine. Am ales să dezvălui ce știam deja și, odată primul pas făcut, piesele de puzzle au început să se așeze. Totuși, nu apăreau nici numele, nici forma „perfectă” de acțiune, totul părea în ceață totală, iar presiunea pe mine creștea. Pe măsură ce mă uitam pe social media – apropo, verișoara bună a scenariului perfect e comparația cu tot mediul online, că de fizic nu prea mai avem parte – parcă știam și puteam și mai puține. Și le-am lăsat așa, în aer, explodate, imperfecte, în curs de soluționare. Am făcut pași mici, acțiune cu acțiune, unele finalizate cu succes, altele nu, până când mi-au venit ideile și au început să se pună cap la cap. Buba la scenariul perfect este că orice idee ce pare bună e supusă îndoielii la mai puțin de 24 de ore de la concepție, așa că nu știu dacă mâine va mai fi validată de sabotor ideea. Dar măcar sunt geană pe domnul scenarist, aka creierul meu în căutarea perfecțiunii, îi semnalez prezența, îi demontez teoriile și merg mai departe cu planurile și visurile, nu chiar atât de perfecte, dar măcar reale și apropiate de sufletul meu.

Și, cu fiecare pas care iese, aleg să îl pun pe următorul, iar cu fiecare care nu iese, să văd ce pot face, dacă pot face și cum să fac să fie mai bine. Pentru că acum știu că unicul care dă amenzi e scenariul perfect din capul meu, altfel, nimeni nu mă va pune pe coji de nucă și nu-mi va cere, la final de zi, lista de bife.

Și tu te sabotezi alergând după perfecțiune?

Credit foto  Olishka Photoraphy

Citește și

Cum am ales, din nou, să pășesc pe un drum nebătătorit

Frica de însingurare ne face să fugim de singurătate

Să-ți pese de cei care te întreabă “Ești bine?”

See Also

Oamenii oglindă și durerile nespuse

Stop! Dacă eu nu am grijă de mine, cine o să aibă?

De la chemat salvarea la dans cu mătura prin casă

Ziua în care am realizat că nu mai vreau să schimb pe nimeni

Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.

View Comments (4)
  • Da, si eu ma sabotez alergand dupa perfectiune. Mereu ma subapreciez si mi-e greu sa accept laudele altora, din pacate, e o lupta constanta pentru a vedea si eu in mine ceea ce vad cei din jurul meu.
    Mi-e util si drag articolul tau, l-am citit simtind ca e un pic si despre mine.
    Multumesc! <3

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Copyright Ioana Marinescu Sima 2020 | Branding & Website realizat de Ama Mihaescu CREATIVE STUDIO 

Scroll To Top