Îmi pare rău, nu au voie să mănânce în sală, acestea sunt regulile. Ochii mamei se măresc și în glas i se ghicește groaza. Aoleu, păi și cum să îi ținem altfel? Nu stau cuminți decât dacă mănâncă ceva. Măcar o acadea au voie? Cam așa arată o scenă din multele care mi-au trecut prin fața ochilor și urechilor de când particip din sală la spectacolele Operei Comice pentru Copii. Am văzut copii cu nasul în telefon pe Youtube, în timp ce pe scenă avea loc un spectacol dedicat teoretic lor, copii care nu pot sta pe scaun decât dacă ronțăie ceva, copii care aleargă prin sală în timpul spectacolului, copii care urlă la propriu în timp ce pe scenă se cântă, copii care lovesc cu atâta putere în scaunul din fața lor încât pot cauza dureri de coloană – nu râdeți, am pățit-o și zău dacă sunt sensibilă de felul meu. La atâtea am fost martoră în ultimul an și jumătate, încât am simțit nevoia să punctez câteva reguli de bun simț pentru părinți, atunci când își aduc copiii la spectacole. Evident, acestea se aplică și adulților, pentru că este clar de unde pleacă adevărata problemă.
Reguli de bun simț la spectacol
Vârsta și/sau deprinderile copilului trebuie să fie potrivite spectacolului
Majoritatea spectacolelor au o indicație de vârstă, care ține cont de subiect, complexitate, durată, etc. Este lăudabil că un părinte vrea să-i ofere copilului un orizont cât mai larg și îl duce la manifestări culturale diverse, dar unii copii chiar nu sunt pregătiți să stea pe scaun 2 ore, oricât de interesant i s-ar părea părintelui spectacolul. Sigur, vârsta recomandată este un indiciu, dar ține foarte mult și de copil. Sunt copii de 2 ani care stau cu gura căscată la orice se petrece pe scenă – am eu unul acasă, care de la 3 ani stătea pe scaun la concerte la Ateneu fără să respire, iar alții care nu rezistă la un spectacol cap-coadă nici la 12 ani. Fiecare părinte ar trebui să își cunoască copilul și să adapteze activitățile la capacitatea lui de înțelegere și rezistență. Cel mai bun mod de a afla la ce și cât rezistă copilul este să testezi, dar și testarea asta ar trebui făcută cu respect față de restul spectatorilor. Nu o dată am auzit în spatele meu copii care se cereau efectiv afară pentru că se plictisiseră și părinți care argumentau „am dat bani pe bilet, acum stai și uită-te până la sfârșit”.
Sala de spectacol nu e cinema
La cinematograf mâncăm floricele și bem suc, în sala de spectacol nu, decât dacă regulile instituției permit. Pe scenă sunt actori, oameni care trebuie să se concentreze și e cam greu să o faci, când din public foșnesc ambalaje sau se aude crănțănit de popcorn. Argumentul nu stă copilul cuminte decât dacă ronțăie ceva mi se pare nociv în primul rând pentru sănătate și apoi pentru deprinderile sociale ale copilului. Respectul se învață cu explicații, exemple și multă răbdare.Îmi amintesc că avea Ana până în trei ani când am fost la un concert al orchestrei din Viena, la Teatrul Național. Pentru că se suplimentaseră biletele sau avusese loc nu știu ce încurcătură, o parte a locurilor fusese redistribuită în niște gradene pe scenă, în spatele orchestrei. Iată-mă, așadar, cu un copil mic, prinsă pe scenă, unde orchestra stătea cu spatele la noi și cânta, fără posibilitatea de a ieși și fără vreun program artistic de balet, așa cum crezusem inițial. Ce am făcut? Când am simțit că Ana dă semne de plictiseală, am început să îi șoptesc foarte încet la ureche rolul fiecărui instrument, să îi povestesc despre Viena, despre prinți și prințese și ce m-am priceput eu acolo. Asudam, șopteam și mă rugam să funcționeze. A funcționat. A fost ușor? Cu siguranță ar fi fost mult mai simplu să îi îndes o acadea în gură sau să îi dosesc telefonul sub poșetă și să o las să se uite la desene animate, dar ceva îmi spune că nu era varianta câștigătoare, cel puțin nu pe termen lung.
Chiar dacă mergem la spectacole pentru copii, nu este ok să alergăm și să urlăm în sală
Există spectacole unde este încurajată interactivitatea, dar și spectacole unde copiii au locurile lor pe scaune și se recomandă ca în sală să se păstreze liniștea. Sigur, copiii sunt copii, e normal să se bucure zgomotos, să râdă, să aplaude cu foc. Nu cred că se așteaptă nimeni la o liniște ca la Scala din Milano, dar de la bucurie și până la urlete și alergări ca pe stadion în sala de spectacole e cale lungă. Am văzut părinți lipsiți de reacție, ba care chiar se amuzau de isprăvile odraslelor. Cred că este foarte important să le explicăm copiilor de când sunt foarte mici de comportamentele adaptate locului în care ne aflăm. În parc alergăm, țipăm, ne manifestăm liber, la teatru stăm pe scaun și ne uităm. Ne plictisim, cerem frumos afară, în liniște și încercând să deranjăm cât mai puțin. Eu, ca părinte, dacă văd că al meu copil începe să facă gălăgie și să deranjeze, nu aștept să vină plasatoarea la mine și să îmi atragă atenția, ci reperez cea mai apropiată ușă, îmi cer scuze spectatorilor de lângă mine și evacuez incinta cât pot de repede, până se liniștește copilul.
La spectacol venim să ne uităm la spectacol, nu să ne jucăm pe telefoane, să colorăm sau să jucăm leapșa printre scaune
Cumva rezumă ce am scris mai sus, dar o reamintire în plus nu strică, nu? Am fost șocată efectiv să văd o fetiță de vreo 2 anișori, mult prea mică ce-i drept pentru spectacolul la care venise – Sunetul Muzicii că se uita pe telefon la desene pe youtube în brațele mamei. Ce a înțeles copilul acela din mersul la spectacol? Ce raportare va avea ea la actele artistice de acum înainte? Cum va respecta artiștii de pe scenă și munca lor?
După spectacol, nu ieșim val vârtej, ci rămânem să aplaudăm artiștii
Da, știu, pare la minte cocoșului, dar se pare că sunt foarte mulți oameni care nu au aflat că un spectacol se termină abia după ce s-a lăsat cortina de tot, adică după aplauze. Cea mai mare bucurie a unui artist sunt aplauzele de la final, oamenii ridicați în picioare, în semn de apreciere și respect. Eu i-aș întreba pe cei care pleacă înainte de aplauze cum s-ar simți ei dacă ar fi în locul artiștilor pe scenă și ar vedea spatele spectatorilor care se grăbesc spre ieșire.
Cu siguranță lista e mai lungă de atât și dacă asistăm la măcar un spectacol, fie el pentru copii sau adulți mai găsim încă pe atâtea reguli. Un lucru e sigur: exemplul pleacă de la noi, părinții și dacă noi nu ne străduim să îi învățăm pe copii cum să se comporte într-o sală de spectacol, aș îndrăzni să spun chiar că îi ducem aproape degeaba.
Citește și
Parentingul modern nu înseamnă lipsă de educație, reguli și bun simț
Lipsa lui dumneavoastră e lipsă de respect?M
10 propoziții de bază în relația cu copilul tău
Cum îți poate îmbunătăți o tehnică simplă relația cu copilul tău
Tu ce îi spui cel mai des copilului tău?
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Sursa foto – Freepik.com
Problema sunt parintii, nu copii, deoarece i-au obisnuit ca de fiecare data cand copilul se plictiseste sa faca ceva sa ii treaca plictiseala. De cele mai multe ori acel ceva este telefonul. Si noi am fost la cinema la film cu un coleg de-al baiatului meu care la un moment dat s-a plictisit de film si a trecut la telefon. Mi se pare exagerat din partea parintilor, pana la urma si daca se plictiseste copilul nu i se intampla nimic, asta e, trebuie sa aiba rabdare. Ma refer la copii mai mari, cum e al meu, de 7 ani. La cei micuti e mai complicat, dar nici nu cred ca este cazul sa ii duca la spectacole asa mici. Pana la.urma plictiseala face parte din viata, ne plictisim si noi adultii si se plictisesc si copii, dar nu pateste nimeni nimic de la plictiseala, niciodata.
Asa este, perfect de acord!