Articolul ăsta nu era în plan inițial. Erau altele, care îmi zburdă prin minte de săptămâni și nu mai apuc să le pun pe hârtie, despre trăiri, credințe, păreri, despre viață, așa cum v-am obișnuit. M-am gândit însă că nu pot să nu scriu de un car de ani și să apar dintrodată ca o floricică, așa că am zis că un pic de cenușă în cap nu strică, nu că ar folosi la prea multe. N-am mai scris. Pe blog, că în rest scriu pentru a acoperi traiul zilnic, așa că energia mea merge mult acolo și către construcția brandului și business-ului în care m-am aruncat cu capul înainte și după aia m-am blocat puțin, dar îmi revin eu, ca întotdeauna. Așa că de aia nu am mai scris, că au fost prea multe, prea condensate, prea multe tab-uri deschise în capul meu blond, prea multe pe lista de to do și prea puțină liniște. Dar nu mă plâng, am învățat să nu mă mai plâng, ci doar să le iau ca atare și să cred cu tărie că va fi bine.
A fost un an greu. Al treilea din seria deschisă de 2019
Primul a fost cu divorțul și deși părea cel mai greu, acum mă uit în spate și îmi dau seama că a fost cel mai frumos, cel mai plin de speranță, cel mai eliberator. Asta pentru că nu știam ce mă așteaptă, probabil sau pentru că, fără să realizez, am amânat puțin durerea și suferința și nu le-am consumat până la capăt. Numai că vine la un moment dat rândul tuturor și tot ce nu s-a dus de tot vine înapoi.
Credeam despre 2019 că a fost un an al supraviețuirii, dar s-a dovedit că 2020 a fost chiar numai despre asta. A venit pandemia, cu trăiri și clipe grele, cu decizii de moment, luate la panică, cu reașezări și reorganizări, cu mutat și începuturi noi pe multe planuri. L-am trecut și speram că m-am liniștit, dar socoteala de acasă se potrivește ca aia din târg ca nuca în perete, dacă ar fi să vorbesc în proverbe.
Anul ăsta…oh, anul ăsta eu nu l-am simțit, a trecut parcă n-a fost, dar despre asta sper să apuc să povestesc în articolul retrospectiv. A fost un an de schimbare, din nou (doh), în care am decis că tot pe cont propriu îmi e mai bine, m-am aruncat în gol fără plasă de siguranță, am pornit Flori cu sens, fără să știu cât pot să duc, unde să îl duc exact, făcând totul din mers și oprindu-mă mult, pentru că a venit peste mine viața. Știți voi, aia cu facturi de plătit, lucruri de rezolvat, responsabilități și alte acareturi de adulți plicticoși. Oprit vorba vine, că în realitate am tras mult, m-am frământat, am obosit mental și fizic. A fost un an de accelerație, frână, accelerație din nou, frână bruscă și tot așa.
Lăsând la o parte criticul de serviciu din mine, am multe lucruri pentru care să mă apreciez anul ăsta
Am pornit proiectul Flori cu sens, am ținut două ateliere fizice cu copiii – la început de școală și acum, de Crăciun, am participat la două târguri Lavanda Fest, unde am cunoscut oameni faini de tot și am văzut ce înseamnă pasiunea, dăruirea și munca adevărată. Am creionat conceptul de coaching și vindecare prin flori, pe care l-am și testat, timid, dar cu rezultate, cât să îmi dea încredere să merg mai departe. Am apărut în revista Psychologies, am scris pentru Thrive, chiar dacă doar un articol, tot din lipsă de timp, dar e un început. Am avut emisiune la BiziLiveTV, am continuat atelierele de la Operă, am fost asistent la grupul de suport după divorț, oficial de data asta. Și am pornit două colaborări pe scris, care mă ajută să mă descurc cu viața aia de care ziceam mai sus :-).
Wow, doar punându-le pe hârtie îmi dau seama câte am făcut și sunt sigură că nu le-am trecut pe toate. Na, că a ieșit retrospectivă, deși nu mi-am propus. Am fost și mamă, singură cum se zice oficial, deși eu nu mă văd așa și o să zic și de ce la un moment dat, am secondat copilul în programul ei aglomerat, m-am bucurat să o văd pe scenă în două roluri principale la Opera Comică pentru Copii. Am avut și câteva ieșiri, am trăit și peripeția anului în Milano, așa că da, Doamne, chiar am făcut multe.
Dincolo de ce am făcut, am încercat să fiu. Nu mi-a ieșit până la capăt, dar am descoperit multe, au ieșit la suprafață credințe, limitări, bube, dar și lucruri bune. M-am „războit” cam tot anul cu anxietatea, căreia acum, pe final, caut să îi dau de cap, prin metode clasice – analize și tot tacâmul dar și căutînd să echilibrez emoționalul, să îmi dau voie să simt din nou, să mă bucur, să împărtășesc din nou, cum obișnuiam să o fac, să fiu din nou întreagă și din nou eu, dar mai bine și mai împăcată.
Am scris toate astea nu ca să spun că am revenit, că nu știu dacă o să reușesc să mă țin de treabă și să scriu constant, dar toți oamenii cu care am vorbit mi-au spus că așteaptă poveștile mele, din care răzbate autenticitate și realitate, nu viață cosmetizată. Am scris ca să zic să sunt bine, dar sunt și mai puțin bine, că mi-e și greu, dar și frumos, că îmi aștern drumul permanent, cu suișuri și coborâșuri, că mă accept cu gol în stomac – cum m-am trezit în fiecare dimineață a anului ăsta -, dar și cu gura până la urechi cum m-au adus multe momente, că mă iubesc și cu bucle și machiată, dar și cu părul prins neglijent și cearcăne pe care nu am apucat să le mai acopăr, că încă mă plâng și mai privesc peste umăr din când în când, dar tot mai mult și în față, că de Crăciun încă nu știu ce fac – că tocmai am primit o ofertă, exact în timp ce scriam articolul ăsta, dar că sigur o să iau o pauză măcar două zile, în care să respir și să mă simt mai mult.
Deși nu e articol retrospectiv, vă mulțumesc vouă, tuturor celor care mă citiți și mă urmăriți, care aveți răbdare cu mine, chiar și când dispar cu lunile :-), care mă sprijiniți și îmi trimiteți energie pozitivă de fiecare dată când am nevoie de ea, cum a fost cu episodul Italia.
Vă doresc să aveți Sărbători cu liniște și bucurie și să ne citim un pic mai des.
Citește și
Relațiile după divorț, la bal sau la spital?
Niciun copil nu e prea mare pentru o îmbrățișare de mamă
Iubește-mă când merit cel mai puțin
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.
Credit foto Olishka Photoraphy
