Prematuritatea, o cicatrice care nu se vindecă niciodată

Sunt mamă de prematur. Ana s-a născut la 35 de săptămâni. Din fericire pentru noi, nu a avut absolut nicio problemă. Nu voi uita vreodată însă spaima pe care am trăit-o până când am născut-o și m-am convins că totul este în regulă. De atunci, prematuritatea a rămas aproape de sufletul meu. Pentru a înțelege mai bine prin ce trece o mamă de copil prematur, am rugat-o pe Nina Sofian, Psiholog & Parenting Coach, membru în cadrul Asociației Unu și Unu și blogger la ninasofian.ro să ne spună povestea ei

Știi genul acela de dimineață încă ușor răcoroasă, în care ieși pe terasă cu o ceașcă de cafea în mână? Te uiți la toată verdeața din jur și, în timp ce savoarea cafelei îți inundă nările, simți așa o stare de bine și îți spui că ziua asta e exact așa cum ți-o dorești. E momentul acela în care simți că viața asta îți oferă tot ce are ea mai bun și că ești într-adevăr norocoasă și recunoscătoare pentru tot ce ai.

Ei bine, fix într-un astfel de moment, îl aud pe unul din băieți strigându-mă:

-Mamiiii, vino repede! M-am lovit

-Ce s-a întâmplat?

-M-am lovit. Uite! M-am zgâriat aici la mână. Uffff!

-Off! Hai să te speli.

Și în timp ce îl ajutam să se spele, iar el îmi arăta cu degetul acea zgârietură, am observat și toate celelalte cicatrici mici, de pe mânuța lui, semne lăsate de ace și branule, în urmă cu mulți ani.

Iar în acel moment mi-a trecut prin fața ochilor toată perioada în care am luptat cu prematuritatea

Pentru că, acum 6 ani, deveneam mamă de gemeni. Și toată fericirea mea de viitoare mămică s-a prăbușit în momentul în care am născut prematur.

Tot stresul, toate acele luni petrecute în spital, toate sfaturile de care nu aveam neapărat nevoie în acel moment și toate îmbrățișările care m-au ajutat în procesul de recuperare. Toate mi-au trecut prin minte și prin suflet și m-au făcut să retrăiesc încă o dată, pentru câteva secunde, acele emoții. Pentru că da, a fost o perioadă dificilă. Mi-a fost greu, poate chiar foarte greu să mă regăsesc și să pot vorbi despre experiența emoțională legată de nașterea prematură. Am resimțit un blocaj emoțional mult timp după ce am născut.

O ecografie de rutină m-a pus față în față cu decizia de a naște urgent

Nu a existat niciun indiciu până la 29 de săptămâni că ceva nu funcționa cum trebuie. Am fost la zi cu analizele, ecografiile și controalele medicale, iar asta a fost o veste de neacceptat. Pur și simplu, am fost paralizată. Într-un weekend am trăit sentimente de disperare, negare, neputință, agonie, revoltă, care până la urmă s-au stins în acceptarea că voi naște totuși prematur.

În sufletul meu era un haos total, pentru că știam că existau riscuri majore, dar altă soluție nu aveam.

La naștere, băieții mei cântăreau 1000 g, respectiv 700 g. Prima oară, i-am văzut, în secția NICU, conectați la aparate de respirat, perfuzii, tuburi, înconjurați de cadre medicale, care mi-au spus că primele 24 de ore sunt vitale, că pot să apară oricând complicații, că nimic nu este sigur.

Am avut un șoc când i-am văzut, pentru că nu-mi imaginam că un copil poate fi atât de mic și firav.

Nu înțelegeam cum e posibil ca mâinile și picioarele lor să fie acoperite de fire și de atâtea branule colorate. Într-un cuvânt, eram bulversată, debusolată și la limita disperării, pentru că simțeam că nu am niciun control asupra situației.

Astăzi știu că în neonatologie există momente critice: 24/48/72 de ore. Nimeni nu-ți poate garanta că totul va fi bine. Iar o mamă nu este niciodată pregătită pentru un astfel de răspuns.

Creierul, plămânii, ficatul și alte organe au nevoie de ultimele săptămâni de sarcină pentru a se dezvolta complet, iar ei s-au născut înainte de termen. După ce mi s-au spus toate riscurile asociate cu prematuritatea, m-am îngrozit gândindu-mă că pot să apară oricând probleme respiratorii, dificultăți de hrănire, hemoragie sau paralizie cerebrală, întârzierea dezvoltării, problemele de vedere și de auz.

Este cunoscut faptul că la scurt timp de la naştere comportamentul bebeluşului este influenţat în bine de comportamentul persoanelor de lângă el, în special al mamei.

Relaţia de ataşament în sine este una cu rol important în supravieţuire

Eu i-am ținut în brațe abia după 8 săptămâni, conectați la perfuzii și incubator. Și am plâns de bucurie.Nu voi uita niciodată momentul acela când am avut primul contact fizic, real cu ei.

În primele săptămâni, starea medicală a copiilor era delicată, iar eu nu eram pregătită să aud nimic. Aveam nevoie de o îmbrățișare și de un umăr pe care să plâng. Și am avut susținerea familiei și a prietenei mele psihoterapeut. Am stat 4 luni în spital, 160 de zile de numărat fiecare gram luat în greutate. Și, sincer, nu credeam că mă voi bucura atât de mult când ei au avut o creștere de câte 20 grame. Ne-au externat cu 2500 grame fiecare.

Primii doi ani au fost de foc, cu multe controale medicale și monitorizarea atentă a evoluției lor

Pentru mine, cel mai greu a fost să trăiesc prezentul, exact acel prezent incert de care as fi vrut, de fapt, sa fug mâncând pământul.

Acum, băieții mei au 6 ani, sunt  sănătoși, veseli, au personalități puternice

Totuși, sunt încă lucruri pe care nu le voi uita niciodată. Branule, alarme, piuitul aparatelor, neonul din salon, gavajul din 3 în 3 ore, ace, mirosul de spital, îngrijorarea, incertitudinea, neputința, furia.

Iar în acea dimineață, băiatul meu, cu mânuța lovită sub jetul de apă care curgea peste toate acele mici cicatrici, a declanșat o amintire care m-a dus înapoi în timp, exact în acea cameră de spital, în care l-am luat în brațe pentru prima dată, plin de tuburi și fire, conectat la un incubator.

De la mamă de prematuri la Parenting Coach

Trecând prin acest eveniment, mi-am dat seama că eu, ca psiholog și mamă de gemeni născuți prematur, pot acum să înțeleg mult mai bine ce simt mamele după o naștere prematură. Înțeleg cum și de ce, în tot acest tablou de agitație și neliniște, mamele se pierd pe ele și abia după mult timp și multe eforturi reușesc să se reconecteze cu cine sunt ele de fapt.

Am început să mă formez și să mă educ din ce în ce mai mult pe zona de prematuritate și odată cu creșterea copiilor mei să mă dezvolt și ca specialist în parenting. Am devenit psiholog voluntar pentru Asociația 1 și 1 și ajut mamele care nasc prematur să depășească acest eveniment traumatic. În prezent, coordonez echipa de psihologi a asociației, care oferă consiliere și suport mamelor din maternitățile de gradul 3, în București. Ca și Parenting Coach ghidez părinții spre dezvoltare personală și crearea unei relații de atașament sigur cu copiii.

Pot să spun că prematuritatea m-a afectat mult, dar modul în care m-am raportat la acest eveniment m-a ajutat să cresc atât pe plan personal cât și pe plan profesional. M-a determinat să-mi descopăr adevărata vocație.

Mai știu că dispun de resurse interioare, pe care le pot activa atunci când am nevoie. Și e important să-mi trăiesc viața în prezentul de „acum” și ‚aici”.

Citește și

Un an sau doi. Cât stăm acasă cu copilul – Povestea Cristinei Oțel

Tu poți, femeie! Poți să pleci și să fii fericită!

Săraca, așa tânără și cu burta la gură. Povestea Aminei Tomescu

Povești cu flori din țigănie. Poveștile țiganilor florari 

Când o mamă pierde un copil, vorbele pot adânci durerea. Povestea Cristinei Buja

Când toți plecau, noi am decis să revenim. Povestea Mirunei Ioani.

De la sclava imaginilor perfecte din reviste, la o viață echilibrată. Povestea Andreei Radu

Endometrioza nu e boala neiubirii. E o boală care te mănâncă pe dinăuntru. 

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.