Există în ultima perioadă o dezbatere aprigă – cum altfel, când e vorba despre copii și discuțiile sunt purtate de mame – cu subiectul „îmi pun sau nu copilul pe net”? Sau mai exact pun sau nu poze cu copilul pe internet?
La bloggeri e și mai complicat. În afară de Facebook, Instagram și ce mai are tot omul în ograda digitală, la noi dilema se transferă și în privința blogului. Pun poze cu copilul? Povestesc de el? Îi împărtășesc perlele, succesele, crizele? Vărs paharul când simt că îmi crapă și ultimul neuron matern, sau mai bine îmi fac o programare la psiholog?
Au apărut bineînțeles două curente. În primul sunt bloggeri care își arată copiii pe blog și Facebook, povestesc despre ei în articole, fac interviuri, imaginează situații. Le dau practic în virtual rolul pe care îl au și în viața reală. Și pun poze cu copilul pe internet.
Pe cealaltă parte se află bloggerii care vor să protejeze dreptul la intimitate. Ei nu pun absolut niciun fel de informație și nici poze cu copilul pe internet.
Mai este și a treia categorie, tot mai numeroasă, a celor care povestesc viața copiilor, uneori cu detalii, pun și poze cu ei, dar nu le expun fața. Mie varianta asta mi se pare un pic de contradicție în termeni. Nici cal, nici măgar. Până la urmă fiecare face ce vrea și cum simte că e mai bine.
Eu am ales prima variantă, adică aia de expunere totală.
Ce se întâmplă la noi se vede și pe blog. Bine, nu chiar tot, că altfel v-ați speria și ați fugi mâncând ecranul uneori. Povestesc momente de tandrețe și crize de furie, dileme de ale ei și de-ale mele, înșir ce ne mai jucăm, ce mai învățăm.
Și pun poze cu copilul pe internet. Normale, decente, fără părți intime descoperite, fără ipostaze provocatoare sau caraghioase. Dar neblurate, netăiate, nu poze făcute din spate, în care să se vadă doar o mână sau un genunchi. Pun poze și punct.
Nu pot să spun că am făcut o cercetare sau vreo analiză SWOT când am ales asta. M-am bazat pe ceea ce am crezut și am simțit în momentul respectiv. Recunosc că odată apărut curentul ăsta de ascundere a chipului copilului, mi-a dat prin cap că poate nu fac bine și mi-am pus câteva întrebări
Ce o să spună Ana peste X ani când va vedea că am pus nu știu ce poză cu ea pe net? Dacă o să mă certe pentru că nu i-am cerut acordul?
Ei bine, același risc există în toate acțiunile întreprinse față de copilul tău. La fel de bine mă poate certa și că i-am făcut găuri în urechi sau că nu am dat-o să învețe japoneză. Dacă îmi va cere vreodată să nu mai pun poze cu ea sau să nu mai scriu despre ea, evident că îi voi respecta dorința. Și dacă mă va certa…Tot o să mă certe la adolescență pentru toate motivele pământului, nu? Măcar să îi adun material 🙂
Îi încalc dreptul la intimitate copilului meu?
Dacă judec așa, atunci aleg să nu mai scriu nimic despre ea, să nu mai postez fotografii cu ea nici din spate, nici din lateral, nici cu o mască de iepuraș pe față. Nu îi povestesc perlele, poznele, drăgălășeniile. Cum spuneam mai sus, aleg calul sau măgarul. Struțo-cămila nu merge, în opinia mea.
În era în care respirăm digital, mi se pare aproape imposibil să protejezi complet identitatea sau intimitatea cuiva.
Așa că, atâta timp cât fotografiile nu expun părți intime și nu o prezintă în ipostaze vulnerabile sau compromițătoare, eu sunt împăcată cu decizia.
Există pericolul ca cineva să îmi răpească copilul pentru că vede o poză pe blog sau Facebook cu el?
Nu scriu adresa școlii sau cea de acasă, nu îi scriu programul pe blog sau Facebook, nu dau localizare în locuri în care este singură. Plus că o protejez cât pot. Chiar nu cred că îmi poate răpi cineva copilul după o poză. Eu funcționez în orice după principiul că dacă este să mi se întâmple ceva, mi se întâmplă și din bloc până la magazin sau închisă într-un clopot de sticlă.
Ce facem cu pedofilii?
Vezi toate punctele de mai sus. Un om cu mintea bolnavă poate să urmărească din tufișuri copilul aflat cu mine de mână și să îi facă poze, pe care apoi să se folosească în scopuri la care nu vreau să mă gândesc. Sigur că de pe net îi va fi mai ușor să le ia. Așa și? Până la urmă ceea ce nu știi nu te poate omorî.
Eu cred că dezbaterea asta cu afișarea copilului în mediul on-line se încadrează în curentul de exagerări și hiper protecții, venit la pachet cu beneficiile lumii moderne.
Aparent suntem tot mai conectați și modernizați. În realitate, suntem tot mai izolați, mai paranoici și mai speriați de propria noastră umbră, fie ea și digitală.
La voi cum e? Puneți sau nu poze cu copilul pe internet?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pexels.com
Felicitări! Este un articol foarte bine punctat!
Eu fac parte din categoria struțo-cămilă pentru că nu mă pot decide încă. Cât timp am făcut evenimente am luat-o pe Emily cu mine și implicit apăreau poze cu noi și nu am avut o problemă, încă sunt online. Acum că scriu pe blog și reach-ul a devenit mai mare parcă simt nevoia să-i protejez mai mult. Cred că de fapt, cel mai bine este așa cum te simți tu confortabil să faci.
Multumesc, Ada! Fa cum simti, nu trebuie sa iei neaparat o decizie absoluta. Eu ilustrez putine articole cu poze cu Ana, mai mult cu poze de stock, pentru ca asa ma simt eu confortabil. La unele articole, de exemplu, desi poate s-ar fi potrivit o anumita poza, nu o pun, pentru ca mi se pare mie ca expresia ei e una prea intima, prea profunda (Ana oricum e f expresiva si pe fata ei citesti lumea :-)). La altele insa pun, depinde strict de cum simt atunci. Cred ca e important sa nu te inchizi in sabloanele astea, numai pentru ca asa e trendul si circula paranoia printre noi 🙂
As fi preferat sa pui o poza cu tine si fata 🙂 in acest articol.
Eu am decis sa pun poze cu micuta mea energizanta cu conditia sa fie decente, sa nu-i fie rusine mai tarziu cu ele. In schimb, am hotarat sa evit sa fac referire la anumite trasaturi care o pot avantaja sau dezavantaja.
Da, Tudor, ai dreptate, sunt poze cu ea si cu noi pe blog destule, nu stiu de ce aici nu am pus, chiar :-), buna observatie. Ma voi recompensa in articolele viitoare. Si pozitia ta e una buna, alegi sa nu spui/arati lucruri care sa o puna in ipostaze dificile. Si eu cam la fel 🙂
M-am gândit mult și eu pe acest subiect. Și am ales și eu să nu mă feresc să pun poze, mai ales pentru a ilustra activități. Tot cam din motivele enumerate de tine.
Băiatul meu, chiar îmi cere uneopri să pun anumite poze pe Facebook, să vadă câtor persoane le place poza respectivă.
Da, stiu cum e, si Ana cum ma vede cu telefonul, cum pozeaza. Uneori mi-ar placea sa o prind si natural, dar nu e chip, artista in toata regula 🙂
EU sunt din a treia categorie si va zic din experienta ca sunt din categoria cea mai criticata, blogurile fara copii expusi din fata prezinta mai putin interes ca na nu arati tot, nu esti deschis…ai mai putine liku-to de poza poate ;), dar scopul unui blog e altul decat like-Uri.E alegerea fiecaruia, cum simte ca e mai bine pentru copilul lui.
Da, asa este. Nici eu nu pun poze excesiv, dar sa stii ca pe mine la unele bloggerite care fac exces de poze cu copiii chiar din poza de cover a articolului mi se pare deranjant, nu ma simt eu confortabil. Cred ca echilibrul este calea, si aici 🙂
Dar da, ai dreptate, copiii „vand”. Unii fix de aia pun poze, pt trafic , si aceia sunt cei care fac exces de poze, unele cu un contiut nu chiar ok si sunt cei care pun poze pentru autenticitate, cum sunt si eu.
Hmmm…mi se pare o chestiune sensibila!:) Eu am poze pe net cu copiii, pe „blogul” lor, care a pornit tocmai de la aceasta idee, fotografii povestite. Este destul de ferit de ochii lumii, nici macar share pe fb nu ii mai dau de 1 an si jumatate. Fotografii cu ei propriu-zis, nu cred ca am postat pe fb mai deloc.
Pentru cei cu blog e intr-adevar si mai confuza situatia! Eu sunt la inceput acum si chiar nu stiu pe ce pozitie sa ma postez :))…Si mie imi e teama de toate riscurile implicate, dar in acelasi timp toata aceasta energie vine din faptul ca sunt mama si mare parte din articole se vor invarti in jurul acestui statut/rol. Inca nu sunt decisa 100%, dar as merge pe aceeasi varianta ca si tine. Odata la nu stiu cat timp sa postez cate o fotografie. Asa mi se pare mie fair fata de cititori, il vad ca pe un risc asumat. Din perspectiva cititorului blogului tau (generic vorbind), nu mi se pare ok sa imi vorbesti atat despre copiii tai si sa imi arati doar o mana, un picior, un spate, etc…Asa doar imi starnesti curiozitatea, si poate chiar ma inciti sa te urmaresc cu telefonul prin mall.:))))
Felicitari pentru articol! 🙂
Mulțumesc, Denisa! Eu zic sa faci ce simți. Eu așa fac. Când simt să ilustrez cu poze cu ea sau cu noi o fac, când nu nu. Și da, ai perfecta dreptate, nu m-am gândit la stârnitul curiozității, dar e un punct bun
Ma bucur ca ai abordat subiectul pentru ca si eu ma gandesc uneori cum o fi mai bine. Eu nu prea ii expun in poze, adica mai pun cate una din cand in cand, dar nu foarte des si nu foarte multe.
Dar am grija la cateva lucruri:
– nu am scris nociodata la ce gradinita este cel mare
– nu dau check-in cand sunt cu el la un eveniment (postez dupa eveniment)
– incerc sa nu dau informatii despre zona in care locuim
– incerc sa nu dau multe informatii despre ce ii place ca sa nu devina o momeala usoara (apropos de posibili rapitori, pedofili, etc.)
Cred ca atunci cand ne facem bloguri in care povestim despre copii, ne asumam putin ca ei vor fi expusi, pentru ca povestim despre ei, despre ce fac, despre ce gandesc.
Eu nu sunt chiar asa de precauta, doar la unele puncte. Si da, si eu cred ca trebuie sa ne asumam