Ne plimbăm de mână prin parc și apa murdară a lacului se luminează sub fântâna din care curg curcubee și înghețate. Fulgii de zăpadă cad din copaci și poneii zburdă pe gheața lacului în miezul primăverii. Poveștile imaginației ei îmi sorb toate grijile. Un ponei mare și pufos vine spre noi și aruncă artificii și sclipici din coama lui bogată. Cioturile de pe fundul lacului devin prăjituri sub formă de curcubee. Ni se face brusc poftă și ne luăm înghețate multicolore de la chioșcul din parc.
Mâncăm împreună dimineața. Eu mă așez înaintea ei și o aștept să apară încă în pijama, cu părul răvășit și zâmbetul somnoros
Mă ia în brațe. Îmi place mirosul ei de copil proaspăt trezit din vise pufoase. Uneori vorbim, alteori doar stăm în tăcere amândouă.
În diminețile când o duc eu la școală, cântăm în mașină sau doar ascultăm Itsy Bitsy și din când în când melodii pe Youtube. În zilele mohorâte sau care se anunță grele, dăm muzica la maximum și dansăm cu toate părțile corpului. Nu m-am uitat vreodată la privirea vecinilor de trafic.
Povestim întâmplări de când era mică, ne uităm pe albume și suspinăm nostalgic.
Își scotocește primele jucării, păturicile, pernuțele. Îmi cere să o țin în brațe și își lipește capul de pieptul meu, ca atunci când căldura mea era singurul ei reper de siguranță.
Mergem prin magazine și mă uimește atunci când vine cu câte o ținută perfect asortată, de la bluză la geantă, încălțări și accesorii. Își alege cele mai trăsnite combinații vestimentare, își face singură coregrafiile și creează povești muzicale atunci când se plictisește.
Ne așezăm amândouă în pat. Citim pe rând povestea, apoi ea se cuibărește în brațele mele și mă lasă să o simt. Pentru o secundă, pare din nou mică. Uneori doar mă îmbrățișează și se duce în patul ei, dar nu uită să mă strige de o sută de ori, să se asigure că sunt acolo și să îmi spună că mă iubește.
Îmi pune tot felul de întrebări despre viață, copilărie, adolescență, relații umane, oameni buni și răi.
Vrea să înțeleagă ce mintea ei nu poate cuprinde încă. Vorbim de toate, chiar și ce nu mi-as dori și uneori mă întreb unde e bebelușul cât o sticlă de suc la promoție de sărbători, copilul ghiduș care se ascundea după tobogane în parc și râdea cu sughițuri când era găsit, fetița bucălată care nu îl putea spune pe r.
Sunt toți acolo, în ea. Fiecare a lăsat ce a avut mai bun și au transformat-o în fetița mare, sensibilă și empatică, curioasă, vorbăreață și încăpățânată.
Mergem de mână prin viață. Acum suntem în linie și pășim încă sincron. Uneori mă dau câțiva pași în spatele și o încurajez să meargă singură, să știe și să creadă că poate. Tot mai des mă voi retrage și o voi privi cum merge pe picioarele ei, cu pieptul înainte și capul drept. Va știi mereu că poate alerga înapoi de fiecare dată când o să aibă nevoie, să ne mai ținem de mână pentru cât timp o să vrea ea.
Citește și
Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin!
Mamă de copil școlar, mai greu decât cu un sugar
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pexels
Frumos!
Emoționant! Timpul petrecut cu micuții noștri este cel mai valoros.
Ha ha ha. Parcă va văd dansând în mașină. Mi-Ar plăcea sa văd așa pe străzi, la semafoare.
Multumesc! Dap, sa stii ca suntem o imagine 🙂
Vine o zi pentru care nu cred că voi fi suficient de pregătită. Aceea în care fiica mea mă va contesta ca mamă. Zi care sper că se va întâmpla, că altfel ea veșnic va trăi în umbra mea. E ziua în care ea va evolua ca om și poate se va simți pregătită să devină la rându-i mamă. Până atunci mă voi bucura de orice va deveni relația dintre noi. Foarte emoționantă povestea voastră. M-a făcut să-mi dau seama de cât de prețios este fiecare moment și de cât de tare își poate iubi o mamă fiica.
Cam asa 🙂 Ziua aia cu contestatul, eheee, inca nu am ajuns la ea. Mai are momente, dar rare, se compensaza cu dragalaseniile 🙂
Ce frumos ai scris! love it!
Multumesc!
Mereu ma intreb cum va fi Iris atunci cand va mai creste. Multam pentru imaginea pictata in articol, se vad zile frumoase in fata 🙂
Cu drag! Va fi minunata, cum e si acum <3
Cred ca dorinta asta e valabila pentru toooate mamele: am vrea sa tinem timpul in loc uneori. Nu putem, dar cel putin ducem cu noi amintiri de nepretuit. Big hug, Ioana
Da, sa stii ca uneori as vrea o telecomanda magica. Sa pun pauza si sa ma intorc la unele momente mereu si mereu, pe repeat :-D. Hug back <3
Povestea voastră mi-a deschis o ușă atât cât să pot arunca o privire în viitor, la toate lucrurile pe care le voi face cu Sara. Îți mulțumesc pentru emoția transmisă. <3
Cu drag! Da, pe masura ce trec anii, lucrurile devin tot mai intersante 🙂
Se spune că fetele sunt ale taţilor. Eu spun că între mame şi fetelor lor se construieşte o relaţie unică, sudată, complice. Îmi imaginez că povestea noastră va semăna cu a voastră, dar mi frică să mă gândesc până acolo. Fetiţa mea împlineşte 2 ani luna viitoare şi simt că a trecut timpul prea repede.
Ce frumos! Va doresc numai bine, o sa vezi ca timpul zboara si maine poimaine vorbiti de baieti. Da, clar e fata lui tati, am scris mult si de relatia lor. Dar la fel de clar este ca relatia noastra e una speciala. Vei vedea 🙂
Interesanta tehnica de scris :). Asa, picturala :). Nice!
Multumesc mult!
A…pai ce faci mai Ioana, ne amintesti ca au crescut, ne trezesti? 🙁 Nu inca, mai vreau sa mergem de mana un timp, mai lung, cat mai lung, nu sunt pregatita sa ii retrag mana si sa ii las sa tina cu fete frumoase si zglobii, cu zambete pufoase,
Mie-mi spui? Dar realitatea ne cam bate 🙂 Om merge si noi in spatele lor, ne facem ca avem treaba prin parc/mall sau pe unde s-or mai plimba copiii astia in cativa ani… maica 🙂
Eu am analizat mai intai poneiul din poza … am tema sa cumpar ponei pentru finuțele mele 🙂 Apoi am citit cu nostalgie ce ai scris 🙂
Ce dragut <3. Da, asta cu poneii e o magie, dau liber la creativitate 🙂
La fel mi-am propus sa fac si eu. Acum, cat e mica, sa stau cat mai mult posibil cu ea. Sa-i arat cum fac eu, sa se uite la mine. Sa o ajut sa capete incredere in ea. Sa-i permit sa exploreze. Sa am rabdare cu ea chiar si atunci cand sunt ca o oala sub presiune. Si, putin cate putin, sa ma retrag discret pana cand ii voi face cu mana in fata portii.
In acest an am plantat pomi impreuna cu ea. Vor creste impreuna. Imi vor aduce aminte de ea cand va fi plecata si o vor astepta sa doarma sub umbra lor. Ieri a dormit in roaba. Ii voi face o banca. Cine stie ce va fi.
Ce frumos, Tudorel! Fiica ta este fericita cu asa un tata dedicat <3