Mami, știi care e cea mai frumoasă amintire a mea de Crăciun? Care, iubita mea?, zic eu curioasă. Mă gândesc că atunci când a primit telefonul, că doar și l-a dorit cel mai tare. Sau poate păpușile din Descendenții. Eram mică și cred că erau mulți copii la noi. A sunat la ușă și eu am alergat să deschid. Aveam atâtea emoții. Când am deschis, nu era nimeni, doar un munte de cadouri colorate și așezate frumos. Era mai înalt decât mine! Am făcut ochii mari și mă tot uitam să văd pe cineva, dar nu era chiar nimeni nimeni. Habar nu mai am ce am primit, probabil ceva tare, dar m-am simțit așa fericită! A fost cel mai grozav Crăciun din viața mea.
Îmi spune apoi cât de dragi îi sunt amintirile de la mare, când tati o arunca în apă și se jucau jocul inventat special pentru ea, „de-a Duckadam”. Cât de bine s-a simțit când am privit amândouă cerul plin de stele pe plajă la 2 Mai. Sau când am stat doar noi două la cort și ne-am uitat într-o seară la Beethoven de pe laptop și am râs mai-mai să răsturnăm cortul.
Nu mă înțelege greșit, mami. Apreciez mult toate locurile în care am mers și vacanțele frumoase și tot ce îmi luați și faceți pentru mine, dar sunt niște lucruri care rămân speciale în sufletul meu.
Tocmai ce-mi povestea un prieten zilele trecute că masa de care își amintește cu cel mai mult drag din copilărie este un prânz cu tatăl lui, încropit pe ziar, în garajul din curte, când au mâncat parizer cu brânză, roșii și pâine caldă. Parcă am mâncat homar la Ritz, nu parizer în Obor.
Copiii rețin emoții, trăiri, sentimente. Rețin gustul experiențelor și culorile în care au fost zugrăvite.
Își amintesc mai degrabă plimbarea pe malul mării sub clar de lună decât patul confortabil de la 5 stele. Tresaltă cu gândul la emoția cu care au despachetat un cadou colorat, dar greu mai știu ce era în el. Se bucură de o cină pe covor în sufragerie, încropită din resturi găsite prin frigider și uită de petrecerea cu zeci de copii de la locul de joacă. Zâmbesc cu gândul la momentele în care s-au simțit iubiți, ocrotiți, protejați. În care părinții s-au uitat în ochii lor, i-au ascultat, le-au pus întrebări. Când au simțit cu toată ființa că sunt parte din poveste, nu că în fața lor se desfășoară o poveste, eventual plătită cu bani grei.
Ne dăm peste cap să le cumpărăm jucării scumpe, să le amenajăm camera din reviste, să îi ducem în vacanțe luxoase, dar uităm ce îi face cu adevărat fericiți
O hârjoană în apă, un castel de nisip construit împreună, o baba oarba jucată în sufragerie, o poveste inventată când nu puteți adormi niciunul. O partidă bună de gâdilat, un sandviș mâncat pe bancă în parc, un picnic ad-hoc. Uităm să îi privim în ochi, să îi strângem în brațe, să ne așezăm lângă ei și să vorbim nimicuri.
Prea ocupați să le construim viața de care credem că au nevoie, uităm să îi prindem de mână și să alergăm împreună prin viața adevărată.
Pentru tine care e cea mai frumoasă amintire din copilărie?
Citește și
Clădiți-le amintiri! Case și mașini își vor lua singuri
Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!
Tu cât respect îi arăți copilului tău?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Absolut adevarat! Povestind cu altii am realizat ca am crescut intr-o familie saraca, dar copilaria mea a fost extrem de bogata. Din aproape nimic taica-meu reusea sa incropeasca niste povesti fantastice in jurul unei felii de paine cu branza si castraveti, incat nu tin minte foamea dar tin minte ca radeam sa crapam pana incepeau vecinii sa loveasca in tevile de la calorifer sa ne mai potolim. N-aveam multe jucarii dar tin minte cum le „insufletea” tata si le dadea voci si personalitati incat le tin minte pe fiecare pe nume si ce traznai facea in lumea nostra imaginara. Tin minte fiecare excursie pe care am facut-o cu el, chiar si daca era pana in cartierul celalalt unde locuia bunica, pentru ca era insotita de povestile lui tata care imi deschidea ochii in niste lumi imaginare unde nu exista gri-ul cotidian. Tin minte fiecare emotie pe care am trait-o si carte pe care am citit-o si muzica pe care am ascultat-o, pentru ca nu aveam multe lucruri materiale in jur, totul era axat pe emotii si sentimente, si alea raman. Constat aceleasi trairi si la copiii mei, si ei tin minte cum s-au simtit cand s-a intamplat ceva, fie bun sau mai putin bun, alea sunt chestiile care le raman intiparite.
Cea mai frumoasa amintire din copilaria mea e o excursie cu ai mei la Cetatile Ponorului, cand din 12 zile am avut in total probabil 10 minute de timp uscat, in rest a turnat cu galeata non-stop. Dupa doua zile de incercari disperate sa mai mentinem normalitatea, tata a declarat ca regulile nu se mai aplica si ca suntem liberi sa facem ce si cum vrem. Si acum tin minte cum ne-am dat pe noroi in jos pe burta la intrarea in Ponor, o gasca de copii si adulti cretini care radeam de cred ca se auzea la 10 km distanta… 🙂
Vaaaaai, ce amintiri minunate, Simona! Si nepretuite! Ai avut o copilarie tare colorata din ce povestesti!