Specialiștii vorbesc în toate conferințele de stiluri de parenting – permisiv, echilibrat, autoritar, dezorganizat. În viața reală stilurile astea se amestecă așa de mult, încât cred că ai putea face vreo 200 de combinații. Cel mai adesea scoate capul de unde nu te aștepți, stilul de parenting „pe vremea mea”, care împarte mulțimea în două.
Nostalgicii lui pe vremea mea oftează mai ceva ca nostalgicii lui Ceaușescu după coada la ouă
Oftează după respect, domnule! După copilul ăla care lăsa capul în pământ doar dacă vedea un adult. Care stătea smirnă unde îl puneai, nu deschidea gura decât ca să respire și își știa locul. Sigur, uneori respectul era obținut cu câte o palmă la fund, o linie peste mâini, o curea dacă situația o cerea. Nu ca acum, haosul de pe lume. Ce, noi am ajuns rău? Avem o slujbă bună, o familie fericită în poze multe pe Facebook, un copil la școală bine cotată. A avut efecte educația de pe vremea mea, ne-a făcut oameni.
În tabăra cealaltă lumea s-a cam lămurit că pe vremea mea nu e tocmai modelul de urmat
Că un copil se crește cu dragoste arătată, nu cu săruturi date noapte în somn că altfel se răsfață. Că un copil este încurajat să exploreze, să învețe din greșeli, să experimenteze, să pună întrebări. Că i se permite să răspundă, să își spună părerea. Că are dreptul și libertatea de a alege. Că are voie să plângă, să fie furios și să nu vrea.
Are și tabăra asta extremiștii ei, care vor să arunce totul la gunoi, ca și cum nimic de pe vremea mea nu era bun
Orice nu spus copilului o să îl ducă în cabinetul psihologului, orice linguriță de zahăr o să-l îmbolnăvească, orice regulă o să-i distrugă stima de sine. Copiii lor, mici teroriști care vandalizează orice în cale, le dau nostalgicilor prilejul să ridice sprânceana și să suspine că era mai bine pe vremea mea.
Atunci era mai bine pentru realitatea de atunci, iar acum este mai bine dacă păstrăm echilibru în tot tabloul mare, cum ar zice americanii.
Pe vremea mea mâncam zahăr pe pâine, iar după ’89 beam sucuri în culori dubioase și mâncam dulciuri pline de colorant, pentru că nu mai văzusem așa ceva niciodată și nu auzise nici naiba de efectele nocive ale zahărului. Pe vremea mea oamenii nu știau mai nimic de psihologia copilului, de motivele și mecanismele care stau în spatele comportamentelor și nici de efectele pedepselor și bătăii. Fiecare făcea ce se pricepea mai bine și zicea bogdaproste dacă aducea o pâine pe masă.
Acum știm sau avem de unde să aflăm dacă ne interesează. Sub pământ să trăiești și să nu afli că lucrurile s-au schimbat
Vremea noastră nu mai seamănă deloc cu vremea lor și ar trebui să vedem odată asta
Să aducem din educația și creșterea noastră ce a fost bun, ce ne-a adus bucurie, ce ne face să zâmbim când ne aducem aminte. Ce ne-a adus echilibru și a contribuit la un om bun și complet. Dacă e foarte puțin sau deloc acolo, ar trebui să acceptăm și să nu mai căutăm zadarnic să mu(ti)lăm o generație pe ceva ce a fost pe vremea mea și acolo ar trebui să rămână.
Acest articol a fost inspirat de recenta „ispravă” a unui domn care îndeamnă în versuri o mamă să readucă palma de pe vremea lui în educația copilului ei. Mai multe despre subiect în sine a scris Miruna.
Citește și
Lipsa lui dumneavoastră e lipsă de respect?
Tu cât respect îi arăți copilului tău?
Nu pune problemele tale pe umerii copilului tău
Mamă de copil școlar, mai greu decât cu un sugar
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pixabay.com
Eu am avut o baftă colosală, nu există zi în care să nu mă treacă un fior gândindu-mă cum puteam să cresc pe vremea aia, dacă nu era taică-meu cum a fost. Adică am fost săraci, dar în sărăcia noastră nu se găsea întotdeauna mâncare dar se găseau bani de cărți de exemplu. Taică-meu știa să-mi deschidă orizonturile povestind zile în șir cum e în alte părți (om cult și citit care vorbea fluent 7 limbi), n-a ridicat niciodată nici măcar vocea la mine. Când făceam câte o tâmpenie (și am făcut destule, mă ducea mintea slavă Domnului la o mie și una de minuni) se punea lângă mine calm și spunea „știu că-ți pare rău, dar e făcută deja – hai să vedem cum o reparăm…” Maică-mea, neam de mahalagioaică (bunica paternă spunea că singura greșeală din viața lui tata a fost că i s-au aprins călcâiele după o țigancă frumoasă dar afurisită, la propriu, bunica maternă era țigancă de la Dunăre) n-a avut niciodată nici calmul nici tactul lui, deși a încercat. M-a bătut de două ori în viața ei și țin minte și acum și detaliile și ura pe care am simțit-o la adresa ei, deși eu am fost extrem de pacifistă. Normal că încerc să-mi educ copiii așa cum am văzut la tata, modelul care a rezonat cu mine, dar nu e ușor să constat cât din firea vulcanică a maică-mii s-a transmis și la mine, e un exercițiu de control fantastic 24/7. Și uneori tot mai ridic tonul când îmi pierd „marbles” (cum traduci expresia în românește?!) dar încă nu mi-am lovit copiii și nu i-am abuzat niciodată în nici un fel nici verbal, am observat că mulți părinți nu consideră abuzul verbal cel puțin la fel de grav cu cel fizic, mi se pare că nu realizează efectul devastator al unui cuvânt spus aiurea… Deci la mine „pe vremea mea” e de fapt un model de parenting care poate părea ideal și utopic chiar și în 2018 😀
Doamne, Simona, cat de norocoasa ai fost! Regasesc in mama ta si in pornirile tale violente pe mama si pornirile mele violente. Doar ca tata nu a fost…aproape deloc, iar cand a fost, singura mea grija era sa il „recuceresc”, pentru ca tata avea o alta lume (a trecut la o alta religie), o alta viata (s-a recasatorit cand eu aveam 13 ani), un alt orice, in care eu nu mai incapeam si nu am mai incaput niciodata….asta dupa o copilarie mica in care imi amintesc clar cureaua scoasa si bataile in noapte 🙁
Asa ca ai fost super mega norocoasa, o mare palarie jos pentru tatal tau! Habar nu am cum se traduce „”marbles”, dar am inteles ce ai vrut sa zici 🙂
Și apropo de educație, un articol care mie mi-a deschis ochii și mintea, lung dar care cred eu că ar merita citit de toată lumea 🙂 https://wp.me/p3VYXL-1pi
Mulțumesc pentru comentariu, să știi că eu am o mare admirație pentru oamenii care reușesc să crească cât mai „complet” într-un mediu incomplet. Cazul tău de exemplu. Cu o mamă vulcanică și un tată mai mult absent, puteai lejer să adopți oricare din modelele lor, dar ai ales calea cea mai grea, să te dezvolți singură ghidându-te după un compas propriu imaginat de tine. De la tine probabil nu se vede atât de clar, dar din exterior asta e o reușită fantastică!
Multumesc! Da, ma lupt destul de mult pentru reusita asta si nu imi iese mereu, dar nu ma las
Bună Ioana foarte frumos articolul!
Paragraful cu Nu m-a pus pe gânduri.
Eu am fetita de 1 an cu foarte multa personalitate și din când în când sta cu bunica ei. Nu îmi place felul în care ii vorbește dar nu avem cu cine sa o lăsăm.
Bunica ii spune Nu cât tine ziua de lunga.
Nu acolo, Nu dincolo, Nu pune mana, Nu asa… Doar asta aude fata toată ziua.
Eu am alt stil de educație, o las sa experimenteze cât vrea. Cadrul ei de joaca e securizat și o las sa se joace și sa tragă de tot ce vrea ea.
Am citit ca pe la vârsta de doi ani începe cu adevărat educația și atunci înțelege ce înseamnă Nu.
Întrebarea mea ar fi, cum ai făcut tu cu fetita ta?
Și a mea are extrem de multa personalitate, din primele zile știa și cerea ce vroia.
Vreau sa își păstreze personalitatea, iar prin câte Nu primește zilnic de la bunica o vad cum se schimba. Parca nu mai experimenteaza ca înainte, și sta cuminte mai tot timpul.
Eu nu vreau un copil cuminte, vreau un copil curajos 🙂
Tu cum ai făcut, când ai început sa ii spui Nu?
Mulțumesc in avans pentru răspuns.
Gabriela
Multumesc, draga Gabriela pentru aprecieri! Eu să știi că în primii ani ai Anei nu am aplicat metodele pe care le-am descoperit cu timpul. Am făcut și detul de multe greșeli și am învățat experimentând. Mi-am dat seama că la ea nu merg interdicțiile, pedepsele, ci explicațiile și discuțiile. Asta am încercat să aplic, cât de mult am putut. Așa că ți-aș sugera ca tu să continui să aplici asta, să îi explici de ce nu este voie să facem un anumit lucru, care pot fi consecințele, etc. E dificil dacă bunica îi spune Nu mereu și este persoana care stă cel mai mult cu ea. Ce aș face eu Aș încerca să vorbesc cu bunica, desi este destul de greu să mai schimbi un om la această vârstă. Aș încerca să găsesc o variantă alternativă pentru fetiță – grădiniță poate sau dacă niciuna din variante nu e posibilă, aș continua eu educația așa cum cred de cuviință, să contracarez cât pot de mult nu-urile bunicii. Poți să îi spui bunicii explicația științifică, adevărată dealtfel, că omul, sau mai degrabă creierul uman nu percepe negația și de aceea face exact ce i se spune să nu facă. De aceea este recomandat ca în loc de NU alerga să spunem Mergi mai încet, în loc de Vei să nu cazi vom spune Fii atent, etc. Mult succes!