Oare cum ar fi fost dacă Drăgulescu sau Ponor s-ar fi apucat de gimnastică atunci când aveau discernământ?

Week-end-ul ăsta, Facebook-ul meu a pendulat între două stări  – mândrie și revoltă. Mândrie pentru succesele obținute de Marian Drăgulescu, Cătălina Ponor și Larisa Iordache la Campionatele Europene de Gimnastică. Revoltă pentru moartea copiilor alpiniști în Retezat. Mai precis, pentru nesăbuința părinților de a permite expediția în condițiile unei avertizări de risc maxim de avalanșă.

De la supărarea firească pe încălcarea unor legi până la păreri halucinante și judecăți pompoase a fost un pas invizibil. Toate statusurile ajungeau la concluzia că performanța la vârste mici este doar hrănirea orgoliului părintesc. Că un copil de 6-7-8 ani, poate și mai mult, nu are discernământ și că moartea copiilor s-a datorat faptului că ei făceau alpinism de performanță.

Buuun, acum să ne întoarcem la statusurile cu mândria țării. De fiecare dată când gimnaștii, Halep, olimpicii, șahiștii, etc., obțin performanțe la nivel internațional, se umple Facebook-ul de laudă patriotică. Se întreabă cineva vreo secundă la ce vârstă s-au apucat oamenii ăștia de performanță? Da, fix la aia la care nu aveau discernământ și erau mânați din spate de adulți. Pentru că altfel nu merge. O fată nu poate intra la 14 ani în sala de gimnastică și să iasă campioană mondială, la fel cum un olimpic nu devine așa peste noapte, ci învață de îi sare basca din clasele primare. Renunță la joacă, la vacanțe, la timpul cu prietenii. Pentru ca să ajungă, sau nu, la niște rezultate notabile. Pentru că pentru fiecare campion se pierd alte mii de copii.

Performanța nu e pentru oricine. Nici să o facă, nici să o susțină. În spatele copiilor munciți se află părinți care își sacrifică timpul, banii, energia. Nu există performanță fără o muncă uriașă, care pornește în 90% din cazuri din copilăria mică. Așa că, de fiecare dată când vă simțiți mândri și vă entuziasmați în fața reușitei, gândiți-vă ce se ascunde în spatele ei.

Pe copiii din Retezat nu i-a omorât faptul că făceau performanță. I-a omorât încălcarea unei legi și o decizie greșită luată cu bună știință. Sau poate nu, asta nu vom afla niciodată. Poate tatăl lui Dor, conducătorul expediției,  va primi și pedeapsa legii. Pe cea divină și-a luat-o cât pentru zece vieți. Nu stă în puterea noastră să decidem asta. Ce stă însă în puterea noastră este să renunțăm la judecăți, la etichete, la comentatul din fotoliu, la concluziile fataliste, care nu folosesc nimănui.

Dacă este o lecție pe care ultimii ani mi-au servit-o, este să nu mai judec o situație dacă nu mă aflu sau nu m-am aflat în ea. Până nu am trecut pe acolo măcar o dată, mă limitez să observ, să analizez și să TAC.

Tragedia acestor copii ar trebui să ne învețe ceva, nu să ne transforme în acuzatori de ocazie. Asta e cel mai simplu și nu ne plasează pe o scară umană superioară celor pe care îi blamăm cu șapte guri că și-au ucis copiii.

See Also

Patru cărți care m-au inspirat vara aceasta

Pentru că prevăd comentarii fără nicio legătură cu cele de mai sus, precizez că nu sunt de acord cu exploatarea copiilor întru gloria părinților, deși știu pe propria piele cât de fină e granița. Nici cu faptul că niște oameni experimentați au ignorat o avertizare de pericol iminent, având vieți de copii în grijă.

Mă enervează însă ipocrizia de a blama performanța, pentru ca în secunda doi să ți se umple Facebook-ul de mândrie în urma rezultatelor, ce să vezi, performante ale co-naționalilor tăi. Mă scoate din papuci sportul național al pusului la zid în orice moment, pe oricine, pentru orice, chit că tu habar n-ai cu ce se înghite acel orice, dar un buton de send sau o telecomandă te fac stăpân absolut pe acțiunile semenilor tăi.

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.