Unul din subiectele care mă frământă din momentul în care Ana a intrat în clasa I îl reprezintă temele și lucratul suplimentar. Deși se vorbește despre cât de stufoasă și absurdă este programa, cât de încărcat e orarul și cât de puțin timp pentru joacă le rămâne copiilor, părinții cer învățătoarei sau caută singuri de lucru pentru copii. Gazeta Matematică, caiet de exerciții pentru vacanță, lectură suplimentară, în plus să fie.
Recunosc că pentru mine noțiunea „lucrat suplimentar acasă” nu există
Nu am practicat asta cu Ana, pentru că nu am considerat că ar avea nevoie. Țin permanent legătura cu doamna învățătoare și am rugat-o ca atunci când apare o problemă, când copilul nu se descurcă la ceva sau simte că ar fi necesare completări acasă, să mă anunțe.
Mi s-a părut mult mai important pentru ea să își descopere și să își dezvolte aptitudinile și să aibă activități în arii diverse și am considerat că ceea ce face la școală este suficient deocamdată.
Totuși, atunci când doamna învățătoare a trimis un chestionar privind adaptarea copiilor noștri la programul clasei I, iar la întrebarea privitoare la lucrul suplimentar acasă foarte mulți părinți au răspuns pozitiv, mi-am pus un mare semn de întrebare.
Oare nu fac ceea ce trebuie în educația copilului meu?
Am considerat că cea mai potrivită persoană să îmi clarifice dilema este Oana Moraru, fondatoarea Școlii Helikon și cea care susține cu mult curaj și forță Vocea Părinților, așa că am rugat-o să îmi răspundă la câteva întrebări. Am pornit de la lucratul suplimentar și am ajuns să discutăm despre mult mediatizatele teme pentru acasă și despre lipsurile din sistem.
Un interviu de citit cu mintea și sufletul deschise.
Lucrul suplimentar acasă este o condiție care asigură “performanța școlară” a copilului?
Prin performanță mă refer la asimilarea noțiunilor pe care el trebuie să le cunoască la finalul unui semestru sau unui an școlar.
Oana Moraru: Dacă am fi acum noi două „croitorese de şcoală”, primul lucru pe care l-am face când desenăm modelul sau tăiem tiparul este să ne asigurăm că viitorul „purtător”, cel îmbrăcat de haina noastră, are deja măsurile luate, nu? Adică, dacă eu, ca stat, construiesc un sistem pentru cetățenii mei viitori, unul de creștere intelectuală şi dezvoltare personală, mă asigur că știu să dozez învățarea şi s-o livrez fiecărei vârste după nevoile şi puterile ei.
În România, copiii sunt forțați să poarte cămăși supradimensionate, lălâi şi umilitoare, pe care tot încearcă să le ajusteze acasă, ca să dea mai bine în public, a doua zi.
Un copil de clasa I nu are nevoie de timp pentru teme pentru acasă mai lung de 20 de minute.
Nu dacă deja a îmbrăcat din clasă haina care i se potrivește, pe măsura şi puterea lui. Timpul acela de teme e necesar doar pentru momentul de gândire autonomă, pentru consolidarea lucrului din clasă. Dacă vreţi, temele pentru acasă sunt ca o ultimă privire în oglindă, cu outfit-ul pe care l-am croit împreună la şcoală.
Şi pentru că noi două NU suntem nici designeri de sisteme educaționale, nici ateliere de ajustare, nu avem încotro şi înghițim, alături de copiii noștri, cultura asta mediocră a muncii fără sens, cu tensiune, cu povară. Adică, ne învârtim copiii în coordonatele zecilor de auxiliare școlare, peste care se aşază lipsa de discernământ a învățătorului şi teama lui că în afara acestei culturi grosolane, n-ar mai putea exista profesional.
Ce înseamnă „lucru suplimentar”? Sintagma este un buton de panică pentru anxietăţile noastre parentale.
Induce impresia că programa şcolară este pentru mediocritate, dar cine vrea lozul câştigător al unui copil bun cu adevărat, trebuie să extragă culegeri după culegeri din rafturile ambițiilor noastre inflamate. Pedala asta e numai bună pentru învățătorii care se mențin în reflectorul familiilor dispuse să investească, să contribuie la o cultură a îmbunatățirii, optimizării şi ajustării copiilor cu bani, cu meditații. Toți – mânați orbește de iluzia unui standard extern excepțional către care alergăm cu limbile scoase şi copiii pe brânci ca să ne realizăm aspirația vreunei diplome.
Sigur că dacă un copil are dificultăţi anume, în raport cu programa şcolară, are şi nevoie de ajutor.
Acesta nu este lucru suplimentar, ci un program intervenţionist, gândit cu cap şi dozat convenabil în timp, pentru recuperarea unor paşi mai lenţi. Sigur că dacă alt copil are o minte rapidă şi programa şcolară în sine îi stă natural la degetul mic, trebuie provocat de pe nivelul lui de creştere. Lucrul suplimentar în cazul lui nu înseamnă un program preferenţial ca o invitaţie în loja lorzilor, nici prilej de mândrie pentru părinţi – ci un demers firesc din zona lui proximală de dezvoltare.
În ce situații este nevoie să aprofundăm anumite noțiuni cu copilul acasă?
Oana Moraru: Toate noţiunile trebuie aprofundate.
Nu există învăţare fără aprofundare.
Aprofundarea înseamnă să iei stadiile primare ale memorării, înţelegerii şi aplicării şi să le duci la nivelul analizei, al gândirii critice, al creativităţii. Puţini profesori români duc învăţarea dincolo de nivelul primar al gândirii. Aşa e pedagogia noastră, de tip funcționăresc-aplicativ.
Când tu, ca familie, ştii că, la şcoală, copilul tău îşi petrece timpul răspunzând la întrebările altuia, adică îşi modelează cognitivul strict în zona supunerii şi a exersării controlate, faci orice ca părinte să contribui la ceea ce va cere, de fapt, viitorul, de la copilul tău: flexibilitate, creativitate, adaptabilitate, comunicare, capacitatea de a se reinventa, de a rezolva probleme în situații neprevăzute. Cum crezi că faci asta? Rezolvând cu el şi mai multe exerciţii de care a dat Doamna? Adică fixând obsesiv o abilitate neproductivă a minții? Sau îl rupi de contextul ăsta îmbâcsit şi cauţi pentru el experienţe care să vindece înţepenirea noastră şcolară?
În ce măsură poate un părinte să evalueze de ce noțiuni are nevoie un copil?
Oana Moraru: Copiii nu au nevoie de noţiuni doar. Copiii au nevoie de un mod de operare a gândirii care să facă din 2-3 noţiuni, minuni. Ştiu copii care au 1 000 de noţiuni, aşezate în cap ca ţiglele pe casă şi nu ştiu ce să facă cu ele exact. Aşteaptă să li se spună. Cum şi noi, părinţi cu suflet de copii, răniţi de şcolile tineriţilor noastre, aşteptăm cuminţi ca Doamna să ne spună ce şi cum să facem cu copiii noştri.
Noi părinţii trebuie să ne facem treaba noastră, una pe care învățătoarea nu o are în fişa postului.
Să punem în copii programul încrederii noastre în reuşita lor. Asta doar după ce ne-am convins noi înşine că sunt o mie de moduri de a avea succes pe lumea asta. Şcoala este doar unul dintre ele şi nici măcar nu e garanţia succesului în viaţă. De ce? Pentru că ce deţine un om la nivel cognitiv nu face doi fani fără un emoţional stabil, fără busola interioară a propriei valori, a conectării cu sine, cu familia şi cu restul lumii. Aici familia are un rol determinant care nu se regăsește deloc în culegeri sau în fișele de lucru săptămânal.
Să stimulăm gustul valorilor adevărate. Familia este cea care îi face sau nu întâlnirea copilului cu arta adevărată – cu muzica de calitate, cu pictura care te face să tresari în propria piele, cu povestea care te aduce să îţi pui întrebările care contează.
Să ne întâlnim cu marile modele ale cercetătorilor, ale oamenilor de știință, ale inventatorilor; să citim ce se întâmplă în lume, din surse bune, fără manipulări şi bias.
Familiile nu trebuie să aibă rol didactic, ci inspiraţional.
Dacă ele sunt, în continuare, deturnate în credințele şi instinctele lor de instituțiile şcolare – adică de nişte mecanisme birocratice, lente şi politizate – șansa să îşi piardă copiii prin hăţişurile supunerii şi uitării de sine e foarte mare. Şi tristă.
Dacă copilul nu întâmpină probleme la școală și învățătoarea este mulțumită de evoluția sa, dar totuși părintele insistă să îl pună să lucreze suplimentar, există efecte negative care pot apărea? Există exces de învățare?
Oana Moraru: Nu există exces de învăţare. Există doar mecanisme cognitive repetate la nesfârşit: recunoaşterea unei formule, aplicarea ei în probleme cu datele deja date, învățarea unor compuneri pe de rost sau scrierea lor după un plan fixist. Dacă elevul face asta de nenumărate ori, șansa închiderii în minte a acelor ferestre de oportunitate pentru creativitate, inițiativă şi receptivitate critică e mare.
Părintii care insistă pentru lucru suplimentar în cazul copiilor care nu au decalaje grave în învățare sunt din paradigma adulților care îşi iubesc copiii din ură. Din ură de sine.
Am văzut ieri o emisiune cu părinți care cereau 4-5 ore de teme pe zi. Am văzut în ochii lor tensiunea neiubirii de sine şi neșansa de a nu înțelege niciodată în viața asta a lor ce e cu libertatea şi cu bucuria de a o trăi.
Cât de importantă este comunicarea cu învățătoarea/învățătorul și cum ar trebui să se desfășoare aceasta? Părintele ar trebui să fie proactiv, să pună întrebări cu privire la situația școlară a copilului sau persoana de la catedră ar trebui să inițieze comunicarea?
Oana Moraru: La fel de importantă ca orice comunicare: leagă oamenii şi le aduce beneficii imense de ordin intelectual şi sufletesc. Lipsa de comunicare e ca o plasă ruptă prin nodurile căreia cad deşirate şansele copiilor noştri. Şi profesorii şi părinţii sunt pe aceeași baricadă. Aceea a interesului copiilor. Ambii trebuie să fie proactivi. Dar niciunul nu trebuie să îmbrăţişeze viziunea de tunel.
Şcoala nu este singurul factor de creştere şi dezvoltare al copiilor noştri.
Era, în era industrială, când clasa muncitorească trebuia adunată la banda de producție, sincron instruită şi umanizată în deprinderi sociale. Astăzi şcoala e doar o feliuţă din dezvoltarea copiilor noştri. Pe lângă ea, la fel de puternici şi importanţi suntem noi, părinţii – dacă nu suntem leneşi şi ignoranţi, e natura, e comunitatea, e audio-vizualul, e arta, e tot mediul virtual.
Ai un sfat pentru cei copleșiți de goana părinților din jurul lor după performanță, diplome și medalii? Ce obiectiv ar trebui să urmărim în activitatea școlară a copilului nostru și cum să ne ținem departe de influența celorlalți părinți?
Ne ţinem departe de cultura majorităţii şi dominaţia ei, dacă suntem treji pe dinăuntru, dacă suntem liberi în interior. Altfel, suntem oi la stână. Facem ce face majoritatea. N-am niciun sfat. Am un fel de judecată aspră şi nepoliticoasă: treziţi-vă, oameni buni!
Citește și
Otilia Mantelers – Succesul la școală al copilului depinde de implicarea părintelui
Performanță școlară cu muci pe față și multă singurătate
De ce nu se concentrează copilul la învățat? Cauze și soluții
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
