Dacă nu ești cuminte, nu îți mai iau jucăria! Dacă nu te potolești, plecăm acasă! Dacă nu înveți, rămâi repetent! Dacă nu sunteți cuminți, nu mai ieșim afară! Sub diferite forme, copiii noștri sunt amenințați permanent. De noi, părinții, de bunici sau persoanele care îi au în grijă, de profesori, de personalul auxiliar. Acasă sunt avertizați că nu vor mai primi recompense, timpul de joacă sau diferite obiecte, dacă nu au un comportament dezirabil – să asculte, să fie cuminți, să facă sau nu anumite acțiuni. La școală sunt speriați că nu vor promova examene, teste, că nu vor trece clasa. La activitățile opționale li se spune că vor pierde poziția privilegiată pe care o au sau că mama/tata nu îi vor mai aduce acolo.
Zilnic, copiii se tem că vor păți ceva sau vor pierde ceva
99% din amenințări nu se materializează niciodată și, treptat, copilul înțelege cum stă treaba și nu mai reacționează. Efectul amenințărilor este zero la nivelul așteptat de adult, dar devastator la nivelul emoțional al copilului. El poate veni cu pierderea încrederii în părinte sau adultul care îl are în grijă, în autoritate, în cuvântul „oamenilor mari”. Cu fiecare amenințare, copilul înțelege că poți să spui lucruri pe care nu le vei face niciodată, că vorbele sunt goale de semnificații și le poți manevra cum ai chef și interes, că nu există cuvânt dat și respectat. Că ei merită să fie speriați și mințiți, de parcă nu ar avea creier să priceapă ce li se explică, dacă li s-ar explica.
Le cerem apoi sa spună adevărul și ne supărăm când nu o fac
Ne revoltăm dacă îndrăznesc să ne răspundă cu aceeași monedă și refuză să facă un comportament în absența unei recompense. Ce faci, mă șantajezi?
Nu, doar face ce a învățat de la adulții din jur. Pentru un copil nu există minciuni „albe” sau „nevinovate”. El chiar crede când îi spui că îi iei jucăria, se sperie când aude că vei primi amendă din cauza lui sau că va fi dat afară din școală.
El te ia în serios, pe tine și pe alți oameni mari din jurul lui. E derutat și confuz când vede că una aude și alta se întâmplă. Într-un final, încetează să mai creadă și se resemnează. Oamenii mari nu se țin niciodată de cuvânt.
Ce-ar fi să rupem lanțul? Să găsim metode alternative. Nu ca să-i determinăm să facă ceea ce vrem noi să facă, ci să le explicăm ce e bine și rău, să îi învățăm, să îi modelăm în oameni mari onești. Cu argumente logice și solide, nu cu amenințări supralicitate, care cască prăpăstii între noi și ei.
Citește și
E și el mic. Oare ce e în sufletul celui mare?
Mami, nu-l mai amenința că pleci!
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!
Un copil nu repară ce-i stricat și nu aduce fericirea unde nu e
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
De câte ori citesc un astfel de articol îmi dau seama că sunt o mamă rea , dar măcar eu realizez că greșesc și încerc să mă comport diferit. Dar e trist că unii nu își dau seama și continuă aśa totdeauna.
Nu ești deloc o mama rea, ești o mama minunata pentru ca conștientizezi unde greșești și îți dorești să te schimbi! Toți facem greșeli, cu duiumul. Eu dacă nu as face, nu as avea material de scris 🙂
Chiar ieri cand treceam pe strata am auzit o mamica grijulie spunandu-i copilului sa nu mai ia de pe jos bomboana ca se va imbolnavi si va ajunge la spital cu rosu in gat. Mi se pare ca afirmatiile/ explicatiile de genul nu isi au locul, iar copilul va ramane doar confuz. Dupa cum ai scris si tu, trebuie argumente solide. Nu ii poti spune unui copil de 2 ani ca va ajunge la spital…injectii… doctori. Cand va fi momentul unui control, copilul va fi extrem de panicat/speriat.
Offf, da, veșnica greșeală de a amenința cu doctorul, polițistul, etc. Apoi ne miram de ce copiii nu mai au încredere în autoritate