Cred că v-aţi dat seama, dacă aţi citit măcar un articol de pe acest blog, că eu încă mai cred în oameni. În oamenii ăia frumoşi, autentici, buni, care pornesc să facă lucruri din suflet, fără planuri şi obiective, ci doar de dragul de a da mai departe, oameni care îşi învaţă copiii adevăratele valori, care îi educă frumos, cu empatie şi blândeţe, oameni care îşi respectă cuvântul dat, care au o vorbă bună şi un zâmbet, chiar dacă ziua lor nu a fost prea bună, ştiţi voi, OAMENII aceia pe cale de dispariţie. În momentul în care întâlnesc un astfel de om simt că lumea mai are o şansă şi că trebuie să audă cât mai mulţi semeni de el, să nu îşi piardă speranţa într-un mâine mai luminos.
Pe Andreea Tocan se poate spune că o “ştiu” demult, de vreo 2, poate 3 ani, prin intermediul creaţiilor ei. Cam de atunci cred ca admir cu nesaţ de pe ecranul calculatorului cele mai frumoase rochiţe pe care mi-a fost dat să le văd vreodată, care par despinse din lumea poveştilor, din vremuri în care fetiţele purtau rochiţe frumoase şi codiţe împletite cu grijă şi legate cu fundiţe de mătase roz, iar băieţii purtau sacouri sau fracuri elegante, pantaloni bufanţi de catifea şi papion asortat. M-am îndrăgostit de rochiţele “Sipet de sidef” din prima clipă în care le-am văzut şi am tot visat la momentul în care o voi îmbrăca pe Ana cu una, dar nu am ştiut vreodată povestea din spatele lor. Am aflat-o la întâlnirea “Clubul părinţilor antreprenori” la care am participat în urmă cu o săptămână şi ceva.
Toţi vorbitorii au fost inspiraţi şi inspiranţi, iar poveştile lor extrem de interesante, dar pe mine Andreea m-a fascinat. Nu şi-a făcut niciun discurs, ci a vorbit liber despre viaţa ei, despre familie, despre cum îşi creşte fetiţele, povestindu-le de propria copilărie, plină de miros şi farmec de altădată. Nu a dat cifre şi nici planuri de afaceri, ci a vorbit deschis despre cum a pornit povestea rochiţelor colorate şi diafane, din nevoia de a le îmbrăca pe fetele sale altfel decât cu haine trase la indigo, creaţii ale marilor branduri. A povestit că nu ştie nimic despre cifre şi rezultate, ştie doar că într-o zi are contul plin şi în următoarea el se goleşte brusc, pentru că trebuie plătite taxele la stat. Şi plânge şi se supără, până când primeşte un mail de mulţumire de la o fetiţă care şi-a primit rochiţa şi se ridică şi îi cresc din nou aripile şi merge mai departe.
Tot din dorinţa de a rămâne autentică şi a susţine brandurile locale, Andreea nu doreşte să importe materiale din China, deşi ar fi mult mai simplu şi mai ieftin. Se încăpăţânează să lucreze cu producători români, chiar dacă nu sunt întotdeauna nici cei mai oneşti nici cel mai uşor de gestionat. Dar nu se lasă, ci merge călăuzită de valorile ei, de dorinţa de a da produse de calitate, care să facă fericiţi cât mai mulţi copii şi părinţi.
Ceea ce m-a surprins foarte tare a fost că Andreea nu numeşte rochiţele sale rochii de prinţesă sau de gală, ci rochii de joacă şi încurajează mamele să îşi îmbrace fetiţele în ele cu orice ocazie. Recunosc că la declaraţia asta mie mi s-a pus un nod în gât şi mi-am amintit de câte ori îşi doreşte Ana să îmbrace o rochiţă elegantă şi eu nu o las, pentru că mi-e teamă că o va păta sau rupe. E clar că mai am de lucrat şi învăţat la capitolul ăsta şi poate de asta nu a îmbrăcat Ana o rochiţă Sipet de sidef până acum, probabil că ar fi purtat-o doar pe scenă sau de ziua ei, la ce concepţie aveam eu despre rochiţele elegante. Care apropos, ştiţi că se asortează de minune cu tenişi? Da, da, tot Andreea a avut această idee minunată şi a creat o colecţie de tenişi din piele şi cauciuc natural, disponibili atât pentru copii, cât şi pentru mămici. Şi da, au şi 41, ceea ce i-a adus rapid pe lista mea de Iepuraş, mai ales că acum se pregătesc de zor în atelier noile culori, care te duc cu gândul la un galantar plin de fondante şi prăjituri delicioase. Şi nu este deloc departe de adevăr, pentru că tenişii Sipet de sidef sunt şi aromaţi, adică total ieşiţi din tipare.
M-am regăsit mult în Andreea, în valorile ei, în modul în care trăieşte şi îşi conduce afacerea (pe care nici măcar nu o consideră aşa), în faptul că îşi doreşte să creeze o comunitate de părinţi în jurul hainelor pe care le creează, în ceea ce încearcă să le inspire fetelor ei. Şi chiar şi reuşeşte, având în vedere că fetiţa ei cea mare cere să poarte încă codiţe prinse cu panglici, deşi are zece ani şi iese complet din tiparele promovate în rândul fetelor de vârsta ei.
Pe mine m-a inspirat atât de mult acest OM, încât am decis să vă povestesc şi vouă despre minunile pe care le creează. Acesta nu este un post publicitar, Andreea nici nu a ştiut de existenţa lui până la publicare, este dorinţa mea de a da mai departe o poveste despre autenticitate şi frumos.
