Ziua de astăzi, ca și cea de ieri, au fost pentru mine două pietre de încercare, un fel de teste menite să îmi arate cam unde mă situez pe barometrul stării de bine, al acceptării și împăcării. Ieri și azi era aniversarea căsătoriei mele. Luam buletin, dacă apucam. Am primit în schimb „școala de corecție” :-). Lăsând gluma la o parte, mă așteptam să îmi fie rău. Să mă năpădească amintirile, să suspin în barbă toată ziua, să fiu ciufută și altele pe aceeași temă. Nu mă setasem să fie așa, dar zic să fiu pregătită, să nu mă enervez în caz de.
Când colo, surpriză! În afara unei stări de nostalgie și ușoară confuzie, cauzată mai mult de calmul meu, a fost o zi normală. Azi am zis că îmi fac mofturi, oricare ar fi ele. N-am simțit decât nevoia unor covrigi calzi, hăpăiți fără vinovăție în loc de mic dejun. În rest, ziua și-a urmat cursul normal. Am făcut ședința de terapie, just in case, cu o zi mai devreme decât normal, am lucrat, am mers să iau copila de la muzică și, până la ora asta, niciun nervișor nu și-a făcut apariția prin preajmă. Nici măcar o lacrimă răzleață.
Nu am simțit nevoia să derulez filme, să îmi pun melodii pe care să bocesc asumat, nici măcar nu am bătut prea multă monedă pe asta la terapie, doar cât să iau pulsul momentului în care mă aflu și a ce mai am de lucrat.
Să fie ăsta semn de vindecare?
Nu neapărat, dar sigur este semnul că am mai trecut un hop. Azi am putut să mă uit din nou la ce am realizat, să îmi văd puterea, progresul, evoluția. Nu am făcut asta pentru a mă consola și nici nu mi-a luat prea mult timp. Pur și simplu, m-am bătut în treacăt pe umăr și mi-am oferit apreciere pentru modul în care am ajuns aici, pentru lecțiile învățate, pentru oamenii cunoscuți, pentru modul în care mă găsește ziua asta.
Poate am avut noroc și a fost doar o zi bună, deși lumea zice că e Mercur retrograd. Sunt obișnuită cu suișuri și coborâșuri și nu zice nimeni că balaurul nu o să scoată capul mâine sau în altă zi. Dar pentru moment sunt bine. Nu cum speram cu un an în urmă, când credeam în mod imatur că totul va trece bătând din palme, dar nici cum mă gândeam în urmă cu două-trei luni, când aș fi zis că nu o să îmi mai revin niciodată.
Ei bine, îmi revin, dar o fac în ritmul meu
Cu zile de bine și momente de picaj. Cu conștientizări și acceptări tot mai dese. Cu nervi și furii pasagere. Mă ajută terapia, mă ajută fiecare experiență pe care o trec și fiecare zi în care îmi iese să abordez lucrurile altfel. Cel mai mult mă ajută că mi-am dat mie timp și înțelegere și nu mă mai aștept ca vindecarea să se măsoare în săptămâni, luni, ani. A trecut un an și 7 luni de la separare și aproape unul de la divorț și în nicio clipă din perioada asta nu aș fi putut descrie cum voi fi azi, așa cum nici acum nu pot să spun cum o să fiu mâine sau luna viitoare.
Știu doar că, oricât ar fi de greu, nu o să mă mai întorc niciodată în gaura neagră în care am fost, în starea de neputință și disperare pe care am experimentat-o atunci, iar asta e suficient pentru moment.
Iar astăzi, e primul an după mulți, când 14 octombrie marchează doar o mare sărbătoare creștină și atât și încep să fiu tot mai în regulă cu asta.
Mi-ar plăcea să aflu și de la voi, cei trecuți printr-un divorț (pentru că știu că mă citiți mulți), când ați simțit că lucrurile încep să se așeze?
Credit foto – Olishka Photography
Citește și
Oricând îți poți rescrie Your happily ever after
Cel mai greu de scris articol. Despre separare și divorț
Când îți dai seama că tu ești întregul, nu mai cauți o jumătate
Oamenii divorțați nu vor mai fi niciodată normali
Ziua în care am realizat că nu mai vreau să schimb pe nimeni
Când nu mai știi pe cine să întrebi, întreabă-te pe tine!
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
Felicitări, Ioana! Că parcurgi acest drum în acest fel atât de asumat și că scrii despre ceea ce simți.
La mine divorțul s-a întâmplat pentru că eu am dorit asta. După mai mulți ani în care am simțit că drumul nu duce nicăieri. Am stat ani de zile într-o relație în care nu mă simțeam împăcată, nu pentru copil, așa cum îmi spuneam eu mie, ci pentru că mă simțeam mult prea vinovată și nu aveam puterea să-mi asum că îmi doresc altceva. Mi-era frică și de singurătate, mă simțeam apăsată și de suferința omului de lângă mine – el credea în căsnicia forever, îndrăgostit de ideea de familie, mai mult decât de mine.
După ce am luat decizia, mi-au trebuit ani să mă împac, să îmi spun eu mie că aveam acest drept, să îmi doresc altceva.
Sunt căsătorită din nou acum cu un om cu care simt că vreau să trăiesc toată viața și toate viețile viitoare, însă mai port încă cu mine vinovăție și o apăsare… drumul spre vindecare e extrem de lung și greu. Dar cred că ni se dă ce avem nevoie, ni se arată pe ce cale să mergem. Sigur, ni se cere și mult curaj…
Să îți fie bine!