Când am ajuns acolo acolo și am văzut mulțimea împingându-se în gard, cu jandarmeria de partea cealaltă, mi-am dat seama pentru prima oară că ne aflam în mijlocul unei mari tragedii. Până atunci mă gândisem la călătoria noastră ca la o aventură. Acum vedeam că era foarte multă durere. Fugim din calea războiului! a strigat cineva. Să fim întorși din drum acum, după tot ce înduraserăm, era de neimaginat. ( Fragment din Nujeen, cartea autobiografică a unei adolescente siriene, bolnavă de paralizie cerebrală și imobilizată în scaun cu rotile, care a emigrat în Germania)
Parcurg împreună cu personajele cărții toate cele 11 țări. Urc munți imaginari, dorm sub cerul liber, mănânc resturi sau mă culc nemâncată, sufăr de frig, de disperare, de frică extremă. Văd cum bărcile din jurul meu se scufundă, aud povești cu cadavre de copii, oameni umiliți și bătuți. Îmi tremură inima la fiecare zvon că poliția a mai închis o graniță. Mă întreb cu groază cum va arăta viața mea de mâine, de luna viitoare, de peste cinci secunde. Va mai fi o viață sau e sfârșitul?
Sunt în poveste și o trăiesc la maximum. Doar că nu este o poveste
E viața unor femei ca mine, a unor copii ca Ana, a unor bărbați ca cei de lângă noi, a unor mame și bunici ca mama mea sau bunica ta. Și nu s-a întâmplat acum sute de ani, nici măcar acum zeci. Abia s-au împlinit doi ani de când oameni normali, ca mine și ca tine, au fost smulși din paturile lor, rupți din viața lor, poate banală, poate fericită, poate doar conformă, și puși față în față cu războiul și amenințarea morții. Și-au luat ce au putut și au plecat. Fără să știe cu ce, pentru cât timp și până unde.
De când mă știu, m-au fascinat poveștile și cărțile despre lumea arabă
Am citit pe nerăsuflate ficțiune – preferatele mele sunt cele trei cărți scrise de Khaled Hosseini – Splendida cetate a celor o mie de sori, Vânătorii de zmeie, Și munții au ecou, dar și cărți autobiografice. Prima a fost Malala, fata împușcată în cap de talibani în Afganistan, care a supraviețuit și a devenit cea mai tânără câștigătoare de premiu Nobel. A urmat Farida, povestea unei copile yazidite din Irak, care a scăpat dintr-un lagăr al Isis. Ambele descriu absurdități imposibil de cuprins cu mintea noastră și te poartă într-o lume despre care te întrebi sincer dacă există cu adevărat.
De câteva săptămâni citesc Nujeen, povestea unei adolescente siriene, imobilizată în scaunul cu rotile
În august 2015, Nujeen Mustafa a pornit împreună cu sora ei în călătoria care avea să le ducă de la moarte sigură către o posibilă șansă la viață. Au făcut parte din valul de emigranți sirieni despre care a vuit tot internetul și canalele de știri și pentru care s-au certat premierii și șefii de state între ei și Angela Merkel cu toată lumea.
Cartea descrie contextul istoric din Siria, apoi toate etapele călătoriei refugiaților, din momentul în care au trecut în Turcia până au călcat pe pământ german. Sunt lucruri care nu s-au văzut în presă, așa zise picanterii, în fapt probleme grave și situații la auzul cărora mulțumești în gând că te-ai născut departe de locurile alea.
Nujeen e o fată ca toate fetele de vârsta ei. Visează să poată merge într-o zi, vrea să se ducă la școală. Iubește serialul Zile din viața noastră și știe extrem de multe lucruri despre orice, de la viața girafelor sau a nu știu cărei specii de insecte ciudate, până la istorie și cultură universală. Știința a fost modul ei de a-și compensa invaliditatea.
Povestea emigranților e cu atât mai palpitantă cu cât o spune o persoană bolnavă de paralizie cerebrală și care a trecut această aventură în scaun cu rotile
Cel mai important la cartea Nujeen este că îți dă o altă perspectivă asupra adevărului, asupra vieții și relativității lucrurilor. Îți dai seama că singura vină a unor oameni – copii, femei, bătrâni, tineri – e că s-au născut unde nu trebuie și că oricând puteai fi tu. Puteai să nu ai pielea albă și părul deschis la culoare, să te naști într-o țară în care femeile sunt un pic mai respectate decât caprele, să fii co-național cu nebuni care se aruncă în aer în piețe și violează femei pe stradă, să te zgârii pe față ca să nu mai fii considerată o pradă pentru teroriști și să ajungi la mila unor țări care te privesc ca pe-un intrus și lepros pe deasupra.
Cartea are o perspectivă subiectivă, e normal, dar povestește toate fațetele problemei. Spune și de agresiuni și incidentele de după valul de emigranți și tot ce au însemnat ele pentru siguranța lor în țara de adopție, și de cine i-a ajutat și cine le-a stat împotrivă, și de lenea și mizeria din țara de origine.
Nujeen este o carte-document care te ajută să înțelegi mai bine o problemă gravă din istoria recentă a Europei.
Dincolo de asta, este o fetiță cu vise și frici ca toate fetițele (Nujeen avea 12 ani când a început războiul și 16 când a emigrat) și este o lecție de demnitate și curaj.
Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu fata asta cândva, cred că ea și mulți din semenii ei merită cu adevărat titlul de „erou”.
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Si pe la 1860-80 era aceasta problema atuci refugiati intrau in puhoi pe la turnu dorohoi si se asezau pe la noi, alti veneau pe drumurile de fier de toate cantecele au inceput sa piara … in aceasta situatie incepusera povestile lacrimogene cu refugiati care au scapat de antisemitismul din rusia.
Jurnalistul Mihai Eminiescu a intervenit si a zis intelegem tragedia lor dar nu intelegem un singur lucru Care este vina noastra?
Sigur ca nu este vina noastra si sigur ca problema ar trebui rezolvata la un alt nivel. Dar fiecare om, de la nivelul sau, ar trebui sa vada cum poate ajuta, cum poate fi contributie. In carte este descris ajutorul primit de oameni de la voluntari, dar si reticenta si chiar rautatea cu care au fost primiti de alti oameni. este chestiune de alegere. Daca fiecare din noi ramane indiferent si spune „nu e vina mea, eu imi apar poporul si neamul meu” unde se ajunge? Lasam sa moara oameni nevinovati, copii, uneori nou-nascuti sau inca in burta mamei, numai pentru ca nu este vina noastra?
Si eu am citit cu drag cartea despre Malala. Si cu groaza si revolta ” Suad- arsa de vie”. SI am plans cu sughituri la filmul „Lapidarea Sorayei.” (The stonning of Soraya). Am lucrat la un momen dat cu copii arabi, veniti din Siria, chiar cand incepuse valul de refugiati acumcativa ani. E o lectie de viata sa ii vezi cum mai au puterea sa zambeasca dupa cate tragedii au indurat..Cat despre cartea recomandata de tine, o pun pe lista 🙂
Si eu pun pe lista recomandarile tale. Sa pui si Farida pe lista, si aia e cutremuratoare. Ce experienta minunata, dar cred ca si dureroasa, sa ai de-a face cu atatea povesti triste 🙁
O pun, o pun. Desi sunt foarte dureroase aceste experiente (fie ele si numai citite), pe mine ma fac sa apreciez mai mult faptul ca traiesc aici si acum. Imi dau seama ca se putea mult mai rau si ca adevaratele feministe sunt aceste femei puternice care devin vocile a milioane de compatriote care traesc zilnic orori de nedescris…