Pe Nuami Dinescu o cunoşteam, ca majoritatea românilor, de la televizor. Era simpatica Tanţa, co-prezentatoarea jovială şi uneori mucalită a lui Teo, pe vremea când emisiunea “Teo” chiar era un reper pe ecrane. Nu mai ştiu în ce context am devenit prietene pe Facebook. Îi urmăream cu drag postările, dar rămăsese pentru mine tot “cea de la televizor”. Până într-un moment greu din viaţa mea. Tocmai se termina un drum şi păşeam în necunoscut. Eram entuziastă, dar îmi era şi groaznic de frică, plus că mă loveam de realitatea urâtă a felului în care oamenii nu mai dau doi bani pe tine când funcţia pe care (n-)o mai ai nu le mai oferă avantaje. Atunci ea a postat un comentariu cald la statusul meu, am simţit-o sinceră şi aproape de mine. Mi-a dat apoi un mesaj privat prin care mă invita la evenimentul de lansare a unui proiect pentru care lucrase.
Din acel moment am început să cunosc un om frumos, sincer, tranşant, iubitor de animale şi suflete nevinovate
Un om cu o poveste uimitoare de viaţă, pe care o spune în prima ei carte “Eu nu sunt Tanţa”. Nu, ea nu e Tanţa, ea este un OM adevărat, pe care trebuie să îl cunoască cât mai multă lume.
Draga mea, povestea ta de viaţă este cel puţin interesantă. Ai schimbat domeniul şi ţi-ai făcut o carieră de la zero la o vârstă la care unii se mulţumesc cu un loc de muncă stabil, călduţ. Cum ai avut curajul şi cât de greu ţi-a fost?
“Domeniul” despre care vorbeşti era un fel de “nu am avut încotro”. Am terminat un liceu de construcţii pentru ca am picat examenul de admitere la liceul sanitar, dar am ştiu mereu că nu acolo e locul meu, că nu o să pot trai aşa.
În ziua în care am înţeles că locul meu în viaţa asta e pe lângă teatru, nu a mai contat nimic.
Am cochetat o vreme cu filologia dar erau şi acolo 25 pe loc şi până la urma a ieşit cum vrea soarta- la teatru. Cât de greu mi-a fost? Foarte greu. Am muncit în tot timpul facultăţii pentru că trebuia să mă întreţin şi să plătesc şi taxele, dar ajungeam şi la cursuri, la toate. Cred că la un curs la costume nu am ajuns, atât. A fost greu , dar când mi-am luat licenţa şi am văzut nota 10 la actorie am uitat de toate. Am băut şampanie cu colegii mei şi am plâns de emoţie.
Cum e să fii actor în România, poţi reuşi doar pe baza a cât eşti de bun, ai nevoie şi de un pic de noroc sau fără compromisuri nu faci nimic?
Fără un dram de noroc sau cum se zice, să nimereşti la locul potrivit, cu oamenii potriviţi nu prea ai șanse.
Eu nu-s dintre cei pe care dacă îi dai afară pe uşă ei intră pe geam, prin urmare mi-e încă greu. Perioada de tv nu m-a ajutat deloc, am înţeles că sunt regizori români care nu vor, din principiu, să lucreze cu “vedete”, aşa că degeaba i-am spus eu, de exemplu, domnului Mungiu că eu nu-s vedeta, veci pururi amin nu voi juca în niciun film al lui sau al altui regizor român care nici nu mă cunoaște, că nu are cum.
Nu am fost nici frumoasă, dar nici atât de urâtă, nici grasă nici slabă încât sa stârnesc interes, chiar dacă ştiu că am talent pentru care nu am niciun merit, îl am de la Doamne Doamne.
Mă doare de mor când aud că nu mai sunt actori buni, că generație de mijloc nu exist. Vorbesc singură cu televizorul şi îl întreb, eu ce sunt?
Compromisul nu e mereu ceva rău, aşa am învăţat eu la şcoala de mediere. De la masa medierii, după un compromis, amândoua părţile se aleg cu ceva. Compromis e un termen de care ne agăţăm încercând să-l servim ca explicaţii pentru diverse situaţii pe care nu le-am vrea chiar aşa, disecate la sânge. În ultimă instanţă depinde de context. În orice caz nu sunt dintre cei care strigă în gura mare”eu nu aş face aşa ceva niciodată”, pentru că am multe defecte, dar ipocrită nu sunt.
Uneori viaţa te prinde la colţ, într-o înghesuială şi nu prea ai de ales. Sau alegi şi culegi ce ai ales.
Cum a fost perioada “Tanţa”? Care sunt amintirile cele mai frumoase pe care le ai de atunci?
A fost. Pur şi simplu. Am râs, ne-am bucurat, mintea are talentul de a le seta în aşa fel încât iţi aminteşte numai lucrurile frumoase. Cele care contează, cele care au fost ca lecţii de viaţă, cele cu care rămâi. Restul e slăbiciune de om, e un balast care trebuie aruncat, nu e de folos nimănui.
Cele mai frumoase amintiri? Zilele în care râdeam, eu și Teo, în platou
Atunci eram cele mai fericite, în emisie. Acolo eram doar noi şi lumea de acasă şi râdeam până mi se făcea rău. Râdeam atât de tare încât nici una nu mai putea vorbi, scoteam niște sunete pe care doar noi două le înțelegeam. Complicitatea dintre noi, acolo, în emisie e ceva ce nu ne poate lua nimeni, niciodată.
Te mai strigă lumea Tanţa pe stradă? Ai observat vreo schimbare în urma publicării cărţii tale “Eu nu sunt Tanţa”?
Da, destui îmi spun aşa, pe stradă, mai ales. Schimbarea a fost vizibilă mai ales în media. Au început să-mi scrie numele meu, nu Tanţa, pentru că lumea m-a descoperit. Au învăţat cum mă cheamă, au înţeles exact ce voiam să le spun- că mă doare să mă lipeşti unui singur personaj dintr-o emisiune şi să mă laşi acolo, imagine prăfuită, când eu sunt vie şi ştiu face multe altele. Cartea aceea mi-a adus prieteni mulţi, unul dintre ei mi-a spus că e ca manual de terapie, pentru că am curaj să mă deschid şi să mă arăt aşa, cu inima la vedere.
Cartea este un mod prin care te “dezici” într-un fel de personajul căruia i-ai dat viaţă în emsiunea lui Teo sau mai mult un prilej de a te prezenta pur şi simplu publicului aşa cum eşti tu? Ar fi existat cartea, sub un alt titlu desigur, dacă nu exista Tanţa?
Eu nu mă dezic de personaj, cartea după cum bine ştii e despre altceva, e despre mine şi nişte oameni, animalele mele, iubirile mele, e un singur capitol care face referire la personaj, atât. Cartea nu are legătură cu personajul sau cu televiziunea, ea a apărut dintr o altă nevoie a mea, fără nicio legătură cu emisiunea care se terminase.
Titlul l-a ales editura, a fost pur şi simplu marketing.
Cred că indiferent dacă Tanţa există sau nu, era ceva în mine care m-ar fi pus să scriu. Eu scriu şi acum, nu atât de des cât aş vrea, dar pentru mine scrisul e terapie, site-ul meu nuami.ro e psihologul meu. Dacă nu ar trebui să muncesc şi pentru bani m-aş retrage undeva lângă mare şi aş scrie, atât.
Iubeşti foarte mult animalele aloci mult timp, energie şi bani acestei cauze. Cât este de greu să faci asta în România? Există şi satisfacţii sau mai mult de izbeşti de multă răutate, cruzime şi uşi închise?
În lumina ultimelor evenimente îmi pare rău că trebuie să-ţi spun că suntem necivilizaţi, că suntem needucati şi răi. Că mă îndurerează până la lacrimi lipsa de empatie şi cruzimea, lipsa de implicare a celor care au reuşit în societatea românească să fie repere şi a căror opinie contează, de obicei. Eu trăiesc şi azi aşa cum am trăit mereu, nu pot să întorc capul când văd nedreptate şi suferinţă. Uneori pot să fiu de ajutor, alteori nu, însă niciodată nu o să pot primi în inima mea un om care chinuie un copil sau un animal.
Empatia face parte din calitatea noastră umană, grija şi bunătatea faţă de animale e un examen pe care îl dai mereu în faţa lui Dumnezeu şi a ta.
Dragostea, generozitatea, blândeţea, îngăduinţa, mila, bunătatea toate astea fac ca un om să fie ceea ce lumea numeşte un om frumos. Altfel, e doar spoială. E marketing. Legea eutanasiei a pus vieţile animalelor la dispoziţia prostimii , o lege care se aplică haotic, fără norme şi fără control. Câtă vreme legea nu nu se aplică corect, indiferent de domeniu, o să tot vedem cruzime de neimaginat îndreptată împotriva celor mai slabi, copii, animale, bătrâni.
Lipsa de educaţie, de morală şi de autoritate, în toate domeniile, ne trage la fund, către o lume fără repere şi fără nicio legătură cu felul în care am visat să trăim după 1989
De asta când m-am intors din vacanţa petrecută în câteva ţări m-a izbit în mod neplăcut diferenţa de civilizaţie dintre noi şi restul lumii.
Povesteşti în carte un episod dureros pentru tine, în urma căruia nu ai mai putut avea copii. Ai fost totuşi extrem de legată de nepoţii tăi şi experienţele pe care le-ai avut cu ei seamănă mult cu cele traversate de o mamă cu copiii ei. Povesteşte-mi un pic despre asta. Ai vreun sfat pentru femeile care nu pot avea proprii copii si nu reuşesc să se împace cu ideea?
Cu ideea nu te împaci niciodată, înveţi să trăieşti cu ea. Altfel, depinde de fiecare dintre noi, depinde de cum e construit. Unii sunt puternici şi reuşesc să-şi canalizeze iubirea acolo unde îşi găsesc împlinire, alţii găsesc calea adopţiei, mulţi se impacă cu gândul că minunea de a avea un copil al lor nu e şi pentru ei. Nu e simplu, însă fiecare îşi va găsi o soluţie, fiecare trebuie să-ţi găsească propria cale spre împlinire.
Pari un om extrem de asumat şi împăcat cu viaţa lui. De unde îţi iei optimismul de fiecare dată, cum reuşeşti să te ridici după experienţele grele sau neplăcute?
Eu cred că în fiecare din noi e atâta putere câtă are nevoie doar că uneori ne lăsăm copleşiţi de durere şi nu vrem/ putem să ascultăm şi vocea slabă din adânc care îţi şopteşte „să nu cazi, nu din nou, cu cât cazi mai des, cu atât o să te ridici mai greu”.
Uneori, viaţa îţi arde nişte palme de nu mai vrei nimic, însă tot ea îţi trimite niste raze de speranţă
Şi când în jurul tău sunt mulţi care depind de tine, pur şi simplu nu-ţi permiţi să nu te ridici, să nu te lupţi cu toate. Când nu mai ai forţă vorbeşti cu cineva care te poate ajuta atunci, în clipa aia, pentru că indiferent cât de puternic eşti, uneori o clipă de slăbiciune în care ai clacat şi eşti singur, te poate costa. Mă ridic, o iau de la capăt, mereu de la capăt, cât o să mai fiu. Știi, pe mine asta m-a învăţat credinţa în Dumnezeu, primesc parcă o forţă aşa, teribilă, de care mă prind , ca şi când cu adevărat „acolo Sus, cineva mă iubeşte”. Nu trăiesc pe roze sau pe norişori de puf, pentru mine uneori e foarte greu ceea ce pentru alţii e floare la ureche, dar cum, necum se iveşte mereu cineva, cumva şi ies la lumina.
Nu prea îmi ies planurile, deşi sunt un om ordonat
Uneori planurile mele au devenit aşteptări şi nu au fost cum am sperat şi atunci încep să le iau aşa cum vin, sunt suficient de iute cât să le rezolv din mers.
Nu mai eşti prezentă în viaţa publică în mod constant. De ce? Unde mai poţi fi văzută, în ce proiecte eşti implicat?
Nimic nu mai e de natură să fii in viaţa publică în mod constant, nu mai e miză şi nici rost. Eu sunt frelancer, ca şi tine, şi muncesc când e ceva ce mă interesează. Încerc să-mi fac singură proiectele pe care le dau mai departe celor interesați să lucrăm împreună.
Am propriul meu concept despre Public Speaking, care nu e deloc la îndemâna oricui și e o abordare de actor care toată viaţa a fost timid şi care s-a folosit de arta teatrului ca să se vindece. Mai am încă un proiect cu trimitere la cooking, dar cu alte abordări, mai aproape de familie şi copii, fără nicio idee de competiţie. Am o prietenă care scrie un text pentru mine, un text pentru teatru, aștept sa vină din concediu să o pisez să-l termine. Asta fac eu, singură, pentru mine, în rest, cine ştie ce aduce ziua de mâine?
Cu „programarea” e altcineva responsabil, eu doar sunt atentă să nu plece trenul gol din gara mea.
Citește și
Bianca Brad. Când suferința capătă un sens
Alexandra Ușurelu. La capătul lumii ei e bine și frumos
Și-a găsit chemarea și darul în cea mai săracă țară din Africa
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.
