O văd ștergându-și repede lacrimile cu un șervețel. Își suflă nasul, scoate o trusă mică de machiaj din geantă, se împrospătează rapid, afișează un zâmbet cât de larg poate, mai degrabă o grimasă forțată și își îmbrățișează copilul. Mami, ești tristă, ai plâns? E prima întrebare pe care i-o pune puștiul. Au un radar copiii ăștia ceva de speriat. Nu, nu dragule, sunt bine, foarte bine chiar. Nu, mami, ești tristă, ce ai? Lasă asta, hai să vorbim de tine, ce-ai făcut azi la școală? Copilul se mai uită o dată neîncrezător la chipul mamei. Simte că ceva e în neregulă. Știe.
De ce avem atât de puțină încredere în copiii noștri?
De ce credem că dacă ne mascăm durerea într-un zâmbet fals, dacă ne camuflăm nervii într-o grimasă prietenoasă, ei vor lua ce le servim noi pe tavă și vor ignora semnalele pe care le dăm dincolo de cuvinte? Că n-o să ne vadă lacrimile, că n-o să ne audă strigătul, că n-o să ghicească falsitatea? Că ei vor fi calmi când ființele de care sunt legați cel mai mult, părinții lor, fierb în interior.
Copilul te simte când te enervezi, chiar dacă în fața lui te străduiești din răsputeri să aplici tehnicile de parenting blând din cărți
Îți ghicește glasul forțat mieros, aude instant urletul nespus, pentru că, nu-i așa, nu e bine să țipăm la copii, că-i traumatizăm. E mai bine să scrâșnim printre dinți o platitudine auzită pe la vreo conferință și să ne prefacem că în cameră zboară unicorni roz, când în capul nostru se bat unii cu săbii ninja. Cu siguranță nu așa îi oferim copilului confortul emoțional de care are nevoie.
Oare nu e mai cinstit să le spunem când ne enervează? Când nu mai putem, când ne-am săturat să repetăm a mia oră o chestie. Când avem nevoie măcar de o secundă de liniște. N-o fi mai bine să țipăm autentic decât să ne pisicim fals? Ok, nu zic, e bine să lucrăm la nervi și la calmarea lor, în așa fel încât calmul să vină din interior, nu pentru că așa trebuie, dar până ajungem acolo e ceva drum.
Majoritatea adulților cred că trebuie să ascundă de copii lucrurile care îi dor
Să nu plângă în fața lor, să nu se arate slabi și vulnerabili, să nu cumva să le strice copilăria lor perfectă. Ce te faci că viața nu e perfectă? Că în viață mor oameni, se pierd sarcini, suntem dați afară de la job, facem accidente de mașină sau pur și simplu ne trezim cu o durere infernală de cap și avem o zi proastă. În viață oamenii plâng și suferă, se enervează, se tem. În viață dăm și peste oameni buni și peste unii mai puțin buni și nu ne-treabă nimeni pe care-i preferăm. Îi luăm la pachet și trebuie să ne descurcăm cu ei.
Unul din lucrurile pe care putem să le facem pentru copiii noștri este să îi lăsăm să ne vadă așa cum suntem
Uneori bucuroși, alteori triști, uneori nerăbdători, alteori înspăimântați. Uneori calmi, alteori fantastic de nervoși. Vulnerabili și reali. Să le predăm noi lecția autenticității, ca să-i ajutăm să devină la rândul lor oameni. Să își arate sentimentele, să spună ce îi doare, să ceară când vor ceva, să știe să deosebească oamenii cu intenții bune de profitori, să știe să spună stop când e cazul.
Nu pot face asta dacă noi le prezentăm realități fardate și pline de măști. Dacă nu le arătăm toate fațetele vieții, toate chipurile noastre, și alea frumoase și alea pe care le-am dosi după ușă, și zilele în care ne vine să ne pupăm non-stop și alea în care am da cu noi de pământ.
Le datorăm copiilor noștri lecția sincerității și a autenticității, haideți să îi lăsăm să ne vadă lacrimile și nervii!
Citește și
Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!
Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?
Oameni mari, nu mai amenințați copiii!
Un copil nu repară ce-i stricat și nu aduce fericirea unde nu e
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.
Sursa foto – Freepik.com
Geniala, ca de obicei! ❤️
Multumesc! <3 Nu stiu daca geniala, doar onstienta si cat pot de normala 🙂