Now Reading
Nu suntem poveștile pe care le trăim

Nu suntem poveștile pe care le trăim

“Și, cum sporovăiam eu acolo fericită despre planuri de viitor, vacanțe și vise împreună, îngerașii cu viori la cap îmi lipseau, el se ridică de pe jos, vine lângă mine pe canapea și…..”. Cam așa începe o poveste, să îi spunem “13 martie” pe care o spun de peste doi ani de zile celor cu care ajung să discut despre divorțul meu. Prieteni, specialiști, terapeuți, cunoscuți. Indiferent de destinatar, povestea mea sună aproape la fel, cu aceleași cuvinte, aceleași inflexiuni, aceleași gesturi. Ba chiar am ajuns să fiu și dată exemplu la grupul de suport Divorce Journey, pentru patosul cu care îmi spun povestea. Normal, e povestea mea, iar la început părea că e tot ce am, tot ce îmi mai rămăsese. Cu timpul, am ajuns să mă detașez de ea, până la punctul la care am putut să mă observ cum o spun și să pot detalia cele de mai sus. Cuvintele nu au mai durut, dar tot am simțit și încă mai simt uneori nevoia să o spun, să o eliberez. În funcție de destinatar, ea vine atașată și cu o altă poveste, care se leagă și mai are și pasaj de trecere. Că doar suntem povestitori ori nu mai suntem? 🙂

În afara poveștii “13 martie” mai sunt și alte povești care știu că mi-au marcat existența și pe care le spun, în diferite cadre, mai mult specialiștilor și îmi dau seama că mai niciodată nu schimb detaliile, ca și cum rulez o peliculă de film, încercând să mă conving singură de consecințele legitime ale faptelor relatate. O adevărată măiestrie a minții noastre, să ne monteze viața în bucăți de realitate modificată, ca să aibă justificări diverse pentru comportamente, drame, consecințe.

Pasul următor, pe care îl simt tot mai aproape va fi să nu mai vreau să spun povestea deloc sau măcar să o scutur de detaliile plastice, de gravitatea pașilor grei pe parchet, de imaginea chipului meu transfigurat, de amărâții de îngerași care și-au tocit și viorile de atâta folosință.

Mi-am dat seama că eu nu sunt poveștile mele

Oricât de tare au durut lucruri din copilărie, din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, oricât și-au pus amprenta asupra mea, oricât de greu îmi este să le vindec și să le las să plece, sunt doar fapte întâmplate într-un context, influențate sau nu de circumstanțe și care nu mai pot fi întoarse. Sigur, la nivelul următor, ele mai sunt și lecții și putem alege să vedem ce ne-au adus, cum ne-au împuternicit, ce am fi fost noi fără ele.

Am conștientizat, în timp ce copiam niște fotografii din telefonul meu vechi, că poveștile au exact câtă valoare le dăm noi. Nu știu cum, am găsit spre finalul galeriei, fotografii intercalate din foarte multe momente ale ultimilor trei ani. Privind chipurile din ele încercam să îmi amintesc când au fost făcute și treceam, în câteva imagini, de la povești triste la povești foarte triste sau foarte fericite, de la disperare la speranță, de la supărare la bucurie. Asta știam doar eu, pentru că fotografiile păstraseră doar momentele, locurile, peisajele, evenimentele atașate, zâmbete, mai mult sau mai puțin forțate. Lacrimile mi le amintesc doar eu, că doar nu îți faci poze plângând.

Toți oamenii au povești, unele de-a dreptul ireale

Unii sunt mai “mângâiați” de soartă, alții, din contră, par că au adunat tot blestemul de pe lume. Se căsătoresc, se ceartă, se împacă, divorțează, strică familii, trădează sau sunt trădați, pierd sarcini, le mor părinții, unora le mor copiii, se mută, pierd servicii, sărăcesc, se îmbogățesc, deschid afaceri, dau faliment sau au succes, îi luminează și pe alții, își găsesc sau nu scopul în viață, sunt fericiți sau triști.  Fiecare vine pe lume cu poveștile lui de trăit. Pentru unii sunt prea multe sau prea greu de dus și ajung pe la jurnalele de știri sau la balamuc. Alții, din contră, reușesc să facă din cele mai triste întâmplări povești de succes.

Sunt cei care își amintesc că nimeni nu este povestea sa. Suntem doar oameni care trăiesc experiențe. Depinde de noi în ce povești le transformăm.

Tu ce poveste ți-ai spus până ai epuizat-o și în ce alegi să o transformi?

Citește și

Renunță la scenariul perfect și începe să trăiești!

Cum am ales, din nou, să pășesc pe un drum nebătătorit

Frica de însingurare ne face să fugim de singurătate

See Also

Să-ți pese de cei care te întreabă “Ești bine?”

Oamenii oglindă și durerile nespuse

Stop! Dacă eu nu am grijă de mine, cine o să aibă?

De la chemat salvarea la dans cu mătura prin casă

Ziua în care am realizat că nu mai vreau să schimb pe nimeni

Dacă vă plac articolele mele, vă invit să dați like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu noutățile.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.


Copyright Ioana Marinescu Sima 2020 | Branding & Website realizat de Ama Mihaescu CREATIVE STUDIO 

Scroll To Top