Am fost părtașă zilele astea la mărturisiri ale unor mame Zen. Mame care nu se enervează, care vorbesc calm copiilor, în timp ce ei varsă pe jos punga de cereale și o și calcă în picioare. Care au răbdare să stea două ore să explice de ce nu ne spălăm pe mâini în WC și nici nu aruncăm mere în capul vecinilor care ies din bloc. Care știu să fie extrem de blânde, dar și ferme când e cazul și păstrează perfect echilibrul. Care poartă o mână de fier într-o mănușă de catifea, cum e vorba aia.
O mamă Zen plutește prin ale mămiciei mai ceva ca shaolinii din Tigru și Dragon
Ea nu are nevoie de nicio carte de parenting, de niciun curs, de niciun articol. Își urmează doar instinctul și știe tot ce are de făcut. Știe că orice mamă poate alăpta, chiar dacă asistentele i-au îndopat copilul în maternitate cu lapte praf și toate coanele Mițe insistă că laptele ei e zer și să îi dea lu ăla micu să mănânce că o să moară de foame. Știe toate motivele pentru care un copil plânge și doar cu puterea liniștii ei îl calmează. Își păstrează calmul chiar și când e nedormită, nu a mai făcut un duș ca lumea decât în zi de duminică și oglinda se mai crapă puțin la fiecare cearcăne în plus.
Când copiii cresc, îi învață tehnici de calmare și respirație, le vorbește calm și empatic și ei răspund la fel.
Îi poartă după ea peste tot și nu o deranjează niciodată să facă asta, pentru că oricum copiii sunt și ei extrem de calmi. Vorbesc frumos, în șoaptă, înțeleg atunci când nu au voie ceva, sunt mereu zâmbitori, pare că nu obosesc niciodată.
Recunosc sincer că admir genul ăsta de mame, nu contest că există și le invidiez din suflet.
Pentru că au ajuns la un asemenea nivel de autocunoaștere și împăcare cu sine, încât să aducă echilibru și armonie în jurul lor.
Eu am fost mereu o mamă agitată, în căutare de confirmări, condusă de teama că aș putea greși, cu sentimentul că ce fac nu e niciodată destul. Copilul meu a stat ca o piatră în burtă din luna a șasea de sarcină și m-a internat în spital două săptămâni.
A venit pe lume cu o lună mai devreme, a avut colici, reflux gastric sever, a vorbit și a mers târziu, a făcut tantrumuri și crize de furie. A plâns și plânge mult, are o personalitate puternică și fiecare zi e presărată cu mici lupte de putere. Fiecare acord e o mini victorie, negociem și discutăm mult.
Mi-am învățat și eu copilul să respire, să se calmeze, să mediteze.
Dar mi-am dat seama că până nu respir eu, până nu mă calmez eu, până nu pot sta eu 5 minute cu mine, în liniște, e în zadar
Dacă eu țip, țipă și ea. Dacă eu sunt brutală, este și ea. Dacă eu clachez, ea se transformă din copilul vesel și plin de viață într-un morocănos plin de toane. Ea este oglinda mea perfectă.
Eu nu sunt o mamă Zen, pentru că nu sunt un om Zen
Sunt un copil care la vârsta actuală a copilului meu și mai mică a suferit ce nu putea înțelege și procesa, care a înțeles din experiențele prea grele de dus că ceva e în neregulă cu el. Care și-a închis supărarea și tristețea, neputința și neînțelegerea în straturi bine așezate și ferecate. Straturile au început să se clatine unul după altul de când am devenit mamă.
Nu sunt o mamă Zen, dar sunt o mamă care înțelege în fiecare zi câte puțin de ce izbucnește din te miri ce, de ce nu are răbdare, de ce vrea să urle și să lovească. Și pe măsură ce înțelege, umple golul și vindecă. Devine în fiecare zi o versiune mai bună decât cea de ieri.
Nu sunt condusă de instinctul matern. Instinctul meu matern doarme undeva pe fundul sufletului
Dacă mă luam după instinctele pe care le manifest la „prima mână”, cel mai probabil mi-aș fi pedepsit copilul, l-aș fi ținut din scurt, l-aș fi condiționat, probabil că l-aș fi și bătut.
Dar tocmai pentru că nu sunt o mamă condusă de instinct, sunt o mamă care învață
Care citește, merge la conferințe, se informează și aplică ce i se potrivește din tot ce învață. O mamă care a început un proces de autocunoaștere și vindecare și în fiecare zi se mai găsește câte puțin.
Mă uit la experiențele de mamă Zen și chiar dacă sunt dureroase într-o primă fază pentru mine, le citesc și caut să le integrez, să le accept, să mă accept. Să mă iert și să mă iubesc.
Și să devin în fiecare zi cu cinci minute mai zen decât ieri.
Citește și
Înainte să fii mamă, ai fost iubita lui. Îți mai amintești?
E atât de mișto să fii mamă de fată!
De mână prin viață cu o fetiță mare
Mamă de copil școlar, mai greu decât cu un sugar
Când mama-i ciumă și tata-i mumă
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pixabay
Simt ca m-ai avut in vedere cand ai scris :-)) Eu nu sunt o mama zen, sunt o mama dragon, disciplinata si ferma in relatia cu copii, dar si apropiata si tandra. O punga cu cereale pe jos- ar strange-o rapid si nu ar trebui sa zic nimic, doar sa ma uit la ei. Eu nu ii lovesc si nu tip, nu e in firea mea, insa fac ceva mult mai crud si am spus asta pe fb-ma retrag emotional. Spun ceva de genul-nici nu te uita, te rog, la mine, lasa-ma acum, sunt foarte suparata. Si uneori chiar ma refugiez pe terasa ori in alta camera. Si ei intra in panica si se tin scai de mine sa ne impacam. Este oribil, asa ca am cautat sa scurtez momentele astea, sa ii mangai cand vin la mine si sa ies repede din starea aia. Vorbesc cu ei, le spun ce simt-fac asta in incercarea de a nu prelungi retragerea mea emotionala. Este o stare preluata de la mama mea-ea putea sa se retraga emotional cu zilele, lasandu-ma in suferinta crunta-cand privirea mamei lipseste, copilul se simte neiubit, nesigur, ezitant, ranit. Cand am inteles ce fac si de ce ma privesc copiii atat de atenti cand fac ceva, am cautat sa controlez impulsul de a ma retrage. Ma simt rau cand fac asta si stiu ca si ei se simt la fel de rau, asa ca sunt in alerta si caut sa ma controlez. Nu imi amintesc cand m-am retras emotional ultima data, ceea ce bine, inseamna ca a fost demult. Oricum, i-am instruit sa vina dupa mine, sa ma imbratiseze si sa vorbim, sa depasim impreuna faza asta. As fi vrut sa nu fi existat deloc in istoria noastra impreuna rana asta, insa, ca si tine, invatam despre noi pe parcurs, ne autocunoastem …..Mama mea ma pedepsea asa…putea sa imi puna si mancare in farfurie fara o vorba ori o privire! Apoi ma coplesea cu cadouri, cand ii trecea…pe care nu mi le oferea direct, ci mi le lasa in camera……Eu sunt totusi varianta mai soft, nu ca m-ar consola vreun pic, dar asa cruda nu pot fi. Altfel…..da, sunt zen-pot sa isi rupa/murdareasca hainele cat vor, nu au haine de duminica, pot sa faca dezordine, dar ei vor si strange, macar partial etc. Toate trec, cred ca imi voi tatua asta la vedere 🙂 Capul sus, mami, esti the best pentru fetita ta! Cred ca mai multe ne invata ei pe noi, decat noi pe ei…
Andreea, un picut :-). Este minunat si fascinant pentru mine cum ai reusit si reusesti sa faci un slalom atat de frumos intre disciplina si blandete. Eu sunt mai degraba inconsecventa, cam ca mama ta :-), dar nu chiar asa rau, oscilez intre tipete si regrete, dar ma vindec, lucrez cu asta si voi izbandi pana la urma 🙂
Te imbratisez si iti multumesc pentru aprecieri!
Nu cred că poate fi cineva Zen tot timpul. Avem cu toții nevoie de momente de eliberare, chiar și cele mai Zen mămici, sunt convinsă 🙂
Nu chiar tot timul, dar sunt mamici calme in marea majoritate a timpului :-). Te imbratisez!
Nu-mi place cum suna „plina de instincte” 🙂
Da, nu suna f bine, era vorba de instinctele materne, alea care la unele din noi sunt adormite, de aia avem nevoie de carti, cursuri, oameni care sa ne deschida mintea 🙂
Eu nici nu vreau să fiu Zen. Sunt un om si omul are trăiri, nu poți să ai mereu zâmbetul pe buze decât dacă injectezi ceva în venă. Eu nu cred că atunci când ai un copil (sau mai mulți), job (unul sau mai multe), casă de îngrijit, soț, prieteni, tot felul de obligații poți fi zen tot timpul. Încerc să mă controlez, să trag aer în piept, să număr până la un milion și tot nu reușesc mereu să fiu calmă. De exemplu, când verific temele, zice că asta e tot și la 10 seara își aduce aminte că parcă mai avea de făcut un test la matematică din nu știu ce culegere…parcă simt așa cum o ia sângele în sus și-mi vine să fac nu pe dragonul, ci pe balaurul cu milioane de capete. Dar pentru că mă știu așa, atunci când vin de la serviciu după o zi nu tocmai ușoară, anunț de la ușă, ca să mi se dea 10-15 minute să mă reculeg și apoi funcționăm cât de cât fără flăcări 🙂
Mi-a placut tare asta cu dragonul si ma regasesc perfect in povestea cu amintitul temelor la zece seara :-). Te imbratisez, Cristina!
Buna !
Mi-a atins o coarda foarte sensibila articolul acesta !Din pacate nu fac parte din grupul mamelor echilibrate desi uneori sunt usor de confundat cu una dintre ele(cei care nu ma cunosc profund au tendinta sa creada ca am foarte multa rabdare).Am avut o copilarie furata fara afectiunea parintilor (pana la 7 ani crescuta de bunici foarte tandri de altfel) iar firea este una impulsiva.Sotul meu a reusit sa ma mai slefuiasca dar mai am mult de lucru cu mine ca sa ating un grad satisfacator al echilibrului.Am doua fetite una de 6 iar cealalta de 3 ani si de fiecare data imi pare rau in urma rabufnirilor mele vis a vis de provocarile specifice varstei lor.Traiesc cu speranta ca nu stric totul atat de tare incat la varsta pubertatii ele sa se desprinda de tot de mine.Sunt ca un burete si incerc sa absorb cat mai mult din tehnicile soft de parenting dar tot nu pot acoperi partea instinctiva din mine . De curand am fost la un Seminar unde ni se spunea ca nu putem oferi experiente pe care nu le-am experimentat noi insine si mi-am dat inca o data seama ca toate acele rabufniri ale mamei mele s-au adancit in mine si acum ies la suprafata fara sa le pot opri.
Draga mea, exact asa simt si eu. Rbufnirile mamei si-au pus si la mine ampreunta, desi eu nu am fost crescuta de bunici si mi s-a aratat afectiune, dar exact ceea ce dau si eu acum, asta am primit – inconsecventa.
Iti multumesc pentru comentariul tau, ma ajuta sa vad si experientele impartasite ale celorlalti care rezoneaza cu mine.
cum a scris si FAusta, unii oameni si pe mine ma percep ca fiind foarte calma, echilibrata. ba chiar unelemamici mau intrebat daca eu țip sau ma enervez vreodata. ooo, daaa. o fac si pe asta. si tare nu as face o deloc pentru ca in momentele alea ma aud si nu imi place (imediat imi amintesc cum se aude de la vecinii care se cearta intr un bloc de locuinte).
dar copiii astia ai nostri au asa un fel de a ne intinde limitele ca pur si simplu uneori ncii dupa ce treci toate cartile si cursurile in revista tot nu simti ca ai vreo solutie. duminica am ajuns sa vb din cada, in baie,cu o prietena psiholog, pentru ca pur si simplu nu stiam cesolutie sa mai gasesc la un anume comportament al copilului si nu vroiam sa ma auda, evident :))) ).
am auzit si eu ca ar exista un astfel de grup , la un mom dat am vrut sa ma strecor sa arunc un ochi pe acolo dar am zis ca mai bine stau cuminte in viața mea.
si mai e ceva: daca toate ar fi bune si frumoase, copiii linistiti si ascultatori, noi calme si mereu aranjate, nu ar fi plictisitor? ba eu cred ca da 🙂
Sa stii ca fix astazi am fost aproape sa o sun pe prietena psiholog pentru o consultatie ad-hoc, simteam ca explodez. Vorba ta, unde ar fi sarea si piperul daca am fi toate zen?
Salut!
Sunt impresionata. Foarte emotionant si foarte deschis totul.
Eu sunt o mama si o bunica, in acelasi timp.
Mi-as dori ca fiica mea sa citeasca astfel de randuri, ganduri, pilde, sa le impartaseasca si ea pe ale ei. Poate ar ajuta-o.
Sau, poate ca deja o face…
O zi frumoasa1
Multumesc mult1 Sper sa citeasca si fata dvs si sa miste si in ea ceea ce a miscat in dvs. Va mai astept cu drag pe blog!