Sunt o fire căpoasă, cu o voință puternică, pe care caut să o impun uneori. Totuși, nu m-am identificat niciodată cu femeia-bărbat. Aia care se cațără pe scaun să schimbe becul, care la drum lung este responsabilă și cu revizia și cu plinul de benzină și cu traseul și logistica deplasării. Care cară copilul cu o mână și trei baxuri de apă cu mâna cealaltă, în timp ce bărbatul își cară nestingherit borseta și ziarul.
Nu m-am văzut niciodată schimbând roata de la mașină și nici nu m-am chinuit să învăț.
Nu știu dacă am bătut vreodată un cui, în afară de cele folosite la construcțiile florale. Și acolo ocazional, tocmai pentru că are cine să mă ajute. Recunosc că mi-a și lipsit figura paternă care să mă facă să îmi doresc lucrurile astea. Omul care să mă învețe să repar, să șurubăresc, să conduc ca un bărbat, să știu să mă bat la nevoie. Poate de aceea nu mi-am arogat niciodată sarcinile așa zis „bărbătești”. Dacă a fost cineva care să le numească așa, a știut ăla ce a știut.
Cred în rolul femeii în societate, dar nu cred că ea trebuie să le facă pe toate
Nu pentru că nu poate, că s-a dovedit că prin muncă și perseverență se poate orice. Ci pentru că eu cred în rânduiala tradițională. Așa cum bărbații sunt penibili în colanți și pensați la linie, femeile arată bizar cu mâinile pline de ulei de motor.
Oricât ar fi de clișeu, unei femei îi stă al naibii de bine cu unghii roșii și pantofi cu toc, mirosind discret a parfum și bătând ușor din gene.
Îi stă bine încolăcindu-și brațele în jurul copilului pe care îl ține la piept, hrănindu-l, legănându-l. Îi stă bine împletind codițe și scoțând tăvi aburinde din cuptor. Nu bătând cu pumnul în masă, nu suflecându-și mânecile și spărgând lemne cu barda, nu vrând cu tot dinadinsul să demonstreze nu-știu-cui că poate să fie bărbat.
Nu, nu cred deloc că locul femeii e la cratiță
Sunt convinsă că o femeie poate multe, am în jurul meu femei fantastice, care dărâmă munții și împlinesc cinci roluri deodată, de multe ori pentru că nu au încotro. Și știu că ele ar lăsa oricând frâiele din mână, doar ca să se așeze în niște brațe confortabile și protectoare și să simtă și cum e să fii „slabă”.
Haideți să lăsăm trendurile și curentele și să ne păstrăm feminitatea, fragilitatea, misterul.
Să conducem din umbră, nu cocoțate pe cel mai înalt scaun, să ne obținem poziția înțelept, nu prin forță, să lăsăm energia feminină să curgă prin noi și natura să își urmeze fluxul. Lăsați mutatul mobilei în grija lui, poate nu o va pune la linie, dar sigur se va strădui. Luați-vă rochia bună din garderobă, aia pe care nu o mai îmbrăcați pentru că vă împiedică la căratul baxurilor de apă, dați-vă cu parfum și ruj și acceptați că nu vreți să le puteți face pe toate.
Citește și
Uneori, o mamă are nevoie doar de Mulțumesc!
Mamele ar trebui să trăiască veșnic
Faptele bune se fac pentru oameni cât sunt în viață
Tu mai știi cum miros salcâmii?
Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Sursa foto – Pexels.com
Un articol care ne aduce aminte cat suntem de delicate, de sensibile, de deendente de iubire… chiar daca uneori nu recunoastem, fiind fortate de imprejurari sa ducem toata planeta pe umeri… 🙁 Insa cat simtim asta cu in adancul sufletului! Cat de bine ne simtim, ocrotite si iubite, alintate… Cat tanjim dupa toate acestea…<3 Mul;tumesc frumos!
Si eu multumesc, Cornelia! Pentru ca ma citesti, pentru comentariu, pentru ganduri! Te imbratisez!